SELF-IMPROVEMENT//

Vrei să fii fericit? Spune-l pe “nu”

Și asumă-ți riscul de a dezamăgi, de a fi respins și de a pune limite!


În următoarele 3 minute vei afla:

Care este cea mai importantă prioritate pentru creierul nostru. 
Ce este complianța și când ne familiarizăm cu ea.


Hai să facem un pariu. Tu îmi spui de către ori pe săptămână spui “nu” și eu îți spun cât de mulțumit(ă) de viața ta ești. Altfel spus, “nu”-ul ăsta o fi el mic și (aparent) la îndemână, dar funcționează, precum povestea cu sarea în bucate. Lipsa lui te face să vezi că, de fapt, mic așa cum este, fără el nu mai simți gustul vieții. La fel, așa la îndemână cum pare el, e al naibii de greu câteodată să-l folosești la condimentarea vieții cotidiene. 

Relația cu micul “nu” e una duală.  Înainte de a-l spune, avem de ales între a ne mulțumi pe noi sau a ferici pe altul. Și, deși procesul prin care decidem “da sau ba” durează de cele mai multe ori câteva secunde sau chiar mai puțin, dacă desfășurăm procesul cu încetinitorul, în lumea noastră interioară micul “nu” creează destul deranj.

Primul factor al ecuației este acela că în creierul nostru există niște priorități. Pe locul întâi figurează eficiența (nu, nu inteligența, cum ai crede). Un creier care are de ales între a fi eficient și a fi inteligent, o să fie eficient, având nevoie de hățurile rațiunii pentru a fi inteligent. În cazul spusului de “nu”, eficient e să spui… “da”. Cuvintele nu sunt doar o înșiruire de litere. 

Pentru creier, la pachet cu literele respective se actualizează și semnificația sau, altfel spus, povestea cuvântului cu pricina. Parte din semnificație este și o etichetă emoțională, un amestec de emoții și/sau sentimente, un fel de concluzie a experienței culturale și personale în legătură cu acel cuvânt. Pentru creier “nu” e mai mult decât n+u.  Parte din povestea lui “nu” este, de pildă, nevoia noastră ancestrală de a fi acceptați, pentru că (evoluționist vorbind) a-i mulțumi pe ceilalți a avut valoare de supraviețuire pe vremea când, dacă intrai în conflict cu ceilalți și rămâneai singur, te mânca altcineva mai puternic de prânz.  Și da, sunt de acord cu tine că între timp am dat peștera pe mall, dar partea noastră de creier care se ocupa cu produsul de panică nu ține cont de asta.

Nici educația nu ajută, având în vedere că (cei mai mulți dintre noi) învățam de mici că un “NU” hotărât nu are darul de a ne entuziasma părinții. Nu toți primim lipsa de entuziasm sub forma unor scatoalce, unii avem parte de șantaj emoțional, respectiv “cum poți să nu mă asculți după câte am făcut eu pentru tine?!”. Părinții sunt cei care ne arată că să faci ce se așteaptă de la tine (mai pretențios numit să oferi complianță) e de natură să-l mulțumească pe celălalt. Ceea ce nu e nici fals, dar nici adevărat. Pentru că da, uneori e util să spun “da”, dar alteori e important să spun “nu”. În funcție de agresivitatea și consecvența cu care ne descurajează să spunem “nu”, ne pot defecta radarul emoțional, setându-l să fie atent doar la nevoile celorlalți. 

Odată ce radarul tău e setat doar pe exterior, ne transformăm în people pleasers.  Ceea ce nu garantează că-i mulțumim pe ceilalți, ci mai degrabă că ne pierdem valoarea în ochii lor. Asta face ca drumul prin viață să fie parcurs cu o mașină care n-are marșarier. Poți merge înainte, faci și la dreapta dar, când vine vorba de finețurile „parcării existențiale”, parchezi doar unde îți lasă altul loc. Asta explică de ce eticheta emoțională a micului “nu” e complexă, incluzând de la frica respingerii, vinovăția de a nu ține cont de nevoia celuilalt sau de a-l dezamăgi, la tensiunea generată de conflict, de agresivitate sau de spectrul consecințelor. Trebuie să recunoaștem că eficient pentru creier ar fi să spunem un “da” din toată inima. Nu neapărat inteligent, dar v-am zis cum stă treaba.

Bine, o să zici, dacă e ok să fii eficient, de unde naiba vine atâta nefericire? Ei bine, imboldul la supraviețuire (respectiv cel care creează toate problemele) este instinctiv. Dincolo de supraviețuire, avem nevoie de afirmarea unicității personale. Vorba filozofului, ăsta e blestemul nostru: cu măsura cu care suntem la fel ca ceilalți (și e confortabil), suntem unici (și e imperios să ne găsim diferențiatorul). O veni ea supraviețuirea din conformitate, dar împlinirea (și pe alocuri fericirea) vin din afirmarea și punerea în practică a diferențelor. Mai simplu spus, ești la fel ca ceilalți cu “da” și diferit de ei cu “nu”.

Cum știi dacă radarul tău are nevoie de revizie? Primul și cel mai simplu indicator e gradul de mulțumire cu viața personală.  Dacă nu-ți place viața ta (profesională, relațională, familială), verifică care e procentul de “nu” din viața ta. E fix ca în avertismentul privind alcoolul – “Da”-ul trebuie consumat responsabil, altminteri dăunează grav sănătății existențiale. 

Un alt indicator este tipul de dinamică. De pildă, dacă simți că nu ești apreciat(ă) și că dai constant prea mult, vestea proastă e că problema e la tine. Pentru cineva gata să ia tot, e nevoie de cineva gata să dea tot. Dacă primești prea puțin, înseamnă că dai prea mult. Dacă nu spui “nu”, mai devreme sau mai târziu simți că “te dizolvi” în relația cu ceilalți și devii invizibil(ă).


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Cum poți învăța să faci casa bună cu “nu”? Ajută să muncești la redefinirea a două concepte. Primul este cel al dezamăgirii. Ai fost probabil educat(ă) că să dezamăgești (sau să fii dezamăgit) e un lucru rău. Ei bine, eu zic că e un lucru bun. Dezamăgirea este singura oportunitate pe care o avem pentru a renegocia așteptări. Asta semnalează dezamăgirea, draga de ea: există o diferență între ce aștept eu de la alții sau ce așteaptă alții de la mine și ce ceea ce primesc, respectiv ofer. 

Sentimentul în sine apare ca urmare a acestei diferențe. Nu are valoare calitativă, adică cine e dezamăgit nu are dreptate în mod automat (rațional vorbind, desigur). Și, ce faci cu o diferență? O reconciliezi. Eficient pentru creier e să nu chestioneze, ci să ofere sau să ceară complianță. Dacă însă îi pui hățurile rațiunii (că de aia e inteligent, nu?), atunci ai de chestionat diferențele și de renegociat așteptările. Da, da, știu, uneori ai de cerut scuze. Sunt de acord, cu accent pe uneori. Dacă vrei să faci casă bună cu “nu”, exersează dezamăgirea.

Al doilea concept este cel al conflictului. Nici conflictul nu e un lucru rău. Ok, nu mă refer la cel de natură fizică, deși nici acolo complianța pe termen lung nu ajută. Mă refer la dezaprobarea însoțită de ceartă. Conflictul nu e un lucru rău, fiind o oportunitate de resetare a granițelor. Pe lângă afirmarea unicității, avem nevoie și de păstrarea integrității. Iar asta se face prin respectarea valorilor, intereselor, principiilor personale. Conflictul civilizat nu este un predictor pentru ruperea sau nefuncționalitatea unei relații, ci lipsa lui. Nu suntem una și aceeași persoană; suntem diferiți. Asta implică să avem nevoi, interese, principii diferite, punctual sau în general. Așadar, pentru un radar emoțional funcțional, învață să nemulțumești oameni. E normal să fie nemulțumiți când nu primesc ce vor. Fie le trece, fie nu sunt oamenii potriviți pentru tine. A, și să nu uit. Nu mai asculta chestia cu “așa se face”. Întreabă cine e “se” ăla. Și cine e ”toată lumea” aia din ”toată lumea” sau cine a demonstrat că normalul din “așa e normal” e normal.

Ultima redută a fricii de “nu” este consecința. Nu știu dacă te-ai prins, dar consecințele sunt integral rodul imaginației. Și, da, sunt sigură că ești cel puțin la fel de creativ(ă) ca mine când vine vorba de proiectat dezastre. Când vine vorba despre consecințe, creierul e (ca întotdeauna) plin de intenții bune: supraestimează ce urmează să se întâmple și subestimează capacitatea ta de a face față. Din cele două combinate trage concluzia că te pregătește pentru supraviețuire. E eficient. După ce a terminat să fie eficient, fă-l să fie inteligent și chestionează consecințele alea. Sunt foarte mari șanse să se întâmple mai puțin și să te descurci mai bine.

Eu o să mă opresc aici, cu speranța că v-am dat destule argumente pentru o prietenie trainică cu micul “nu”. Nu de alta, dar știți cum stă treaba. Buturuga mică a înțelegerii răstoarnă carul mare al obiceiului. E doar o chestie de exercițiu.

Citește și:

Cum să-ți învingi nevoia de a mulțumi pe toată lumea?

11 lucruri pentru care NU trebuie să-ți mai ceri scuze

S-ar putea să-ți placă și…

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

OAMENI THRIVE//

Cristian Onețiu, cofondator Life Care: ”Drumul pe care l-am avut are cicatricile lui”

OAMENI THRIVE//

Mark Stam: ”Credința ajută omul să-și găsească drumul în viață”

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.