MISIUNE//

Un an în care să ne plângem pierderile și să ne celebrăm victoriile

Lucrurile pe care le-am învățat cu toții din această pandemie.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Care sunt acele lecții pe care le-am învățat cu toții în ultimul an.
– De ce ne lipsesc cel mai mult lucrurile simple de care ne bucuram înainte de pandemie.


Acum un an de zile, pandemia s-a aruncat asupra noastră ca un hoț care ne-a pândit de după colț, în timp ce noi făceam o plimbare fără griji într-o după-amiază însorită: fără avertisment, fără invitație, furându-ne toată bucuria, lăsându-ne fără entuziasm sau simțul controlului. 

De fapt, dacă pandemia ar fi fost un serial pe Netflix, fiecare dintre noi ar fi putut să scrie un episod care să conțină, în egală măsură, drame, emoții, frustrări, doliu și șoc. Iar acum, un an mai târziu, suntem, într-un mod ironic, mai conectați unul de celălalt decât am fost vreodată, mult mai conștienți de umanitatea noastră și de ceea ce ne aseamănă. Simțim mai multă compasiune, suntem mai modești și mult mai rezilienți decât am fost vreodată. 

Am învățat lecții despre conștientizare, lecții pe care alți oameni le-au asimilat într-un retreat spiritual: lecții despre iubire, despre acceptare, recunoștință și conexiune cu centrul nostru interior. Toate lucrurile pe care un profesor spiritual ne-ar putea învăța și pe care oamenii care-și doresc să obțină iluminarea le caută la mănăstiri sau în vârful muntelui, toate aceste lucruri ne-au fost oferite pur și simplu pe tavă de marele învățător spiritual al universului, creatorul misterului universului (ceea ce numim inteligență superioară). 

Există un cântec al lui Hamilton intitulat „It’s Quiet Uptown”:

Există momente pe care vorbele nu le pot descrie 

Există o suferință prea teribilă ca să o numesc

Îți ții copilul cât de strâns poți 

Și refuzi să accepți inimaginabilul

În momentele când ești atât de implicat 

E mai ușor să înoți spre adâncuri 

……….

Merg singur către magazin

Și e liniște în oraș 

Nu mi-a plăcut niciodată liniștea

Îmi duc copiii la biserică duminica

Semnul crucii pe ușă 

Și mă rog

Asta nu se întâmpla niciodată înainte 

………

Dacă îl vezi mergând pe stradă

El singur, vorbind cu sine însuți, ai milă

………….

Încearcă să treacă prin ceva inimaginabil

…………

Există momente pe care vorbele nu le pot descrie

Există o grație prea puternică ca s-o numim

Respingem tot ce nu înțelegem vreodată

Respingem ceea ce nu ne putem închipui

…………

Iertare. Îți poți imagina?

Iertare. Îți poți imagina? 

Aceste versuri au rezonat cu mine și asta s-a întâmplat probabil pentru că nu m-am confruntat vreodată până acum cu acest sentiment de suferință și de durere resimțit doar pentru că-mi lipsesc lucruri normale în viața mea – de la conversațiile cu barista la cafenea, interacțiunile cu ospătarii la restaurante și chiar micile discuții cu recepționista de la biroul doctorului. Acele momente mici de conexiune au fost însemnate pentru totdeauna în inima mea. Atunci când pandemia ne-a lovit, cu toții am încercat să recompunem sentimentul normalității cu call-uri pe Zoom, cu clase virtuale, cu fețe mascate, ascultând știrile și încercând să înțelegem ce se întâmplă. Am ajuns rapid la momentul în care ne-am întrebat dacă mai putem fi productivi în acest mod, dar ne-am adaptat și am acceptat lucrurile așa cum sunt și ne-am găsit propria reziliență


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Eu una am început prin a mă obișnui să-mi fac cumpărăturile zilnice de pe bordura unui magazin local, unde așteptam în mașină cu geamurile închise.  De altfel, aș fi stat acolo cu o cafea și cu o brioșă în brațe și m-aș fi trezit, brusc, plângând. Apoi, aș fi început să fac meditații ghidate ca să continui să-i inspir și să-i ajut pe alții să treacă cu bine prin această perioadă de izolare pe care o simțim cu toții. Am fost extrem de conștientă de partea mea umană care se revolta împotriva acestor restricții teribile. M-am simțit ca și când aș avea o pânză în față, toate cutiile cu vopsea la îndemână, însă mâinile mi-ar fi legate brusc, și cineva ar spune „Ei bine, încă poți picta”. 

Personal, am experimentat într-un mod dur această privare de lucrurile aparent banale din viața obișnuită. Și, în plus, mai aveam și un deadline strâns ca să termin o carte la care-mi promisesem că voi scrie cel puțin o oră și jumătate în fiecare zi. Cu toate acestea, de fiecare dată când mă apucam să scriu, cu greu, mă simțeam ca și cum aș fi fost pusă față în față cu un zid enorm: unul care reflecta supărarea mea emoțională. Însă, de fiecare dată, simțeam că cineva mai puternic decât mine mă ajuta, mă făcea să am o conexiune mai adâncă, mă făcea să-mi depășesc starea emoțională și să scriu. Am simțit ca și cum existau în mine două persoane diferite, ca și cum aveam parte de două fațete diferite ale spiritului meu. 

Pe de o parte, într-o primă fază, am fost copleșită, am resimțit din plin distanțarea, lipsa oamenilor, durerea, frustrare, furia, sentimentul că nimic nu e corect. Pe de altă parte, am simțit liniștea sufletească, pacea, calmul, spațiul vast din interiorul meu care accepta total cealaltă parte din mine și am lăsat atunci această pace să mă cuprindă și tot ce credeam că a fost pierdut a fost brusc regăsit. Știam că încă respiram, că eram bine și că, mulțumesc lui Dumnezeu!, sănătoasă, iar toți oamenii pe care îi iubeam erau sănătoși și bine. În acele momente de privațiuni și de lipsă de conexiune cu ceilalți, am simțit o conexiune profundă cu mine și cu sufletul meu.

Așa că, un an mai târziu, învățasem deja marile lecții pe care n-aș fi putut să le deprind vreodată dintr-o carte, sau într-un retreat spiritual, sau în ore de meditație și de practici Yoga. Universul scrisese un nou scenariu pentru mine, și titlul era Arta de a lăsa lucrurile să treacă. În ceața aceea în care părea că toate lucrurile dispăruseră, o altă scenă a putut să aibă loc. 

Așa că, chiar dacă ți se pare că mâinile-ți sunt încă strâns legate și nu poți picta pe pânza din fața ta, încearcă să privești lucrurile mai îndeaproape și să vezi imaginile care încep să apară chiar și acolo unde nu poți picta. Această stare este una de care o să avem cu toții parte atunci când o să murim. Brusc, nu vom putea lua totul cu noi, și singurul lucru pe care îl vom putea face este să lăsăm lucrurile să curgă așa cum sunt și să ne deschidem brațele, inimile și mințile și să spunem „Ia-mă”. Va fi acel moment în care ne încredem că viețile noastre fac parte dintr-un plan mai mare. Va fi acel moment în care lăsăm lucrurile să se întâmple așa cum vin. 

Așadar, pentru noi, călătoria continuă, viața se desfășoară mai departe, dar întrebarea rămâne: „Cât de priceput sunt la a lăsa lucrurile să treacă”? Atunci când ne întrebăm pe noi înșine acest lucru, câștigăm o înțelegere mai profundă asupra a ceea ce înseamnă să fii o ființă umană. Încetul cu încetul, transformăm pandemia suferinței într-o pandemie a iubirii. Este vorba de acea transformare pentru care niciunul dintre noi n-a primit vreun manual de instrucțiuni, însă pentru care fiecare dintre noi a scris, a vorbit, și a simțit; și acesta poate deveni noul manual pentru secolul 21. 

Citește și:

Gânduri la 70 de ani

Diana Staănculeanu, psiholog: ”Istoria ne arată că perioadele de mare încercare ale umanității au generat progres semnificativ”

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Cum va arăta lumea după 15 mai? Exercițiu de imaginație

SELF-IMPROVEMENT//

Iar cuvântul anului este… „reziliență”

SELF-IMPROVEMENT//

Grija pentru noi – cum ne-a provocat pandemia și ce putem învăța din asta?

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.