WELLBEING//

Trăiesc (izolarea) la timpul prezent

Acesta este cel de-al patrulea episod de izolare din viața mea. Nu-i număr zilele, ci doar încerc să mă bucur de ele. Numărătoarea nu mă ajută, dar încercarea da.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce este important să ai o rețea de sprijin.
– Care sunt situațiile în care simțul umorului este salvator.


„Nu-mi vine să cred că trebuie să-mi pun toată viața pe hold. Eu ce fac acum?!”, se plânge verișoara mea la telefon. Ca noi toți, stă de aproape două săptămâni în casă. În plus, este la mii de kilometri distanță de iubitul ei. Italian. Ultima oară s-au văzut la începutul lunii martie, la București. El venise din Sicilia, iar ea de la Timișoara. Pentru următoarele luni organizaseră o excursie la New York, iar ea urma să lucreze mai mult timp de la distanță și să se mute pentru o perioadă în Italia. O înțeleg și încerc să o consolez. Și singurul răspuns care-mi vine în minte este: ”Ia fiecare zi așa cum vine. Trăiește-o și bucură-te de ea! Nu încerca să te gândești la ce va fi peste o săptămână. Sau peste o lună. Nu te gândi nici măcar la ce va fi mâine!”. 

În urmă cu 13 ani, pe holurile Spitalului Bagdasar din București, într-o dimineață toridă de vară, mi-am pus aceeași întrebare: eu ce fac acum? Soțul meu fusese diagnosticat cu o tumoră pe creier. Una dintre cele mai agresive forme. Tocmai împlinise 30 de ani, iar eu 29. Toată arhitectura vieții noastre s-a năruit în câteva ore. Cu o seară înainte luaserăm cina la un restaurant italienesc și plănuiserăm în detaliu o vacanță în Corsica și Sardinia. Câteva ore mai târziu, o criză epileptică ivită din senin cutremurase din temelii viața noastră lipsită de griji. 

În 2007, spitalele din România nu erau nici mai prietenoase, nici mai dotate sau mai curate decât sunt astăzi. Așa că am decis că ACUM voi face tot posibilul ca soțul meu să beneficieze de cele mai performante și demne tratamente dintre cele cunoscute la acel moment. Asta a însemnat că am contactat cei mai buni profesori din lume, am scanat și am trimis RMN-uri, am trimis sute de mail-uri, am vorbit probabil zeci de ore la telefon, am strâns o sumă fabuloasă de bani, pentru capacitățile noastre financiare de atunci. Privind în urmă, astăzi pot spune că am ales cea mai bună soluție și sunt împăcată cu eforturile mele: deși n-au schimbat deznodământul (și nici n-aveau cum s-o facă!), ne-au dăruit niște timp de calitate. Când ai 30 de ani, ți se pare că ai tot timpul din lume. Când te confrunți cu un astfel de diagnostic, timpul tău se măsoară în săptămâni și luni. Nimeni nu se hazardează la ani.

Ce am aflat în acea perioadă? Că solidaritatea oamenilor e mai puternică decât ne-am imagina, că empatia mută munții din loc, că oamenii au o capacitate impresionantă de mobilizare, că trebuie (doar) să ai curajul să ceri și înțelepciunea de a-ți recunoaște limitele.   

Pe holurile spitalului Bagdasar am mai luat o hotărâre: că nu ne vom pune viața în așteptare. Că tot ceea ce plănuiserăm se va desfășura, în măsura posibilităților și a timpului pe care îl mai aveam, așa cum plănuiserăm. În vara aceea, n-am mai plecat în vacanță în Corsica și Sardinia, ci am făcut mai multe drumuri la Zurich, pentru a pune la punct toate detaliile operației. Care a fost una reușită, în sensul că medicii au reușit să elimine o bună parte din tumoră, fără sechele neuro-motorii, așa cum ni se explicase la București că s-ar putea întâmpla. Asta a însemnat că am câștigat timp (cât de prețios!) și ne-am mai bucurat de alte două veri împreună, de călătorii, de vacanțe la schi, de concerte, de petreceri, de noi doi. Și mai apoi de noi trei. 

Pentru că, la nici două săptămâni de la întoarcerea din Elveția, am rămas însărcinată. Iar nouă luni mai târziu am trăit probabil primul episod de izolare din viața mea. Nu se aseamănă cu cel de acum. În primul rând, pentru că era din nou vară. O vară toridă, cu temperaturi de peste 40 de grade, în care nu puteam scoate un nou-născut afară din casă decât seara, când se răcorea. Soțul meu se simțea încă bine și lucra, deci în cea mai mare parte a zilei eram doar eu cu Ana acasă: stăteam la etajul patru într-un bloc fără lift, zilele se scurgeau monoton, nopțile dormeam puțin, iar eu încercam să țin piept furtunii hormonale cu care vine la pachet lăuzia. Știu că la un moment dat ajunsesem să-mi invidiez colegele că sunt în ședință sau că se plângeau că sunt stresate din cauza unui deadline la revista la care lucram.

De-a lungul timpului am fost întrebată dacă am avut parte de depresie post-natală. Să fiu sinceră, nu prea știu ce să răspund la asta: nu știu dacă lungile ore petrecute în casă, hormonii care-ți acaparează corpul și mintea după naștere sau vestea că soțul meu are o recidivă mă făceau să mai fug uneori preț de cinci minute din casă și să-mi înghit lacrimile pe scări, cât pretextam că duc gunoiul. 

A urmat apoi o nouă perioadă de izolare. De astă dată într-un oraș străin, doar eu și soțul meu, departe de fetița noastră de câteva luni, pe care o lăsaserăm acasă cu bunicii, pentru ca el să poată face tratamentul de chimioterapie și radioterapie. Când am plecat de acasă, Ana nu stătea încă în funduleț, când ne-am întors avea deja doi dinți și făcuse primii pași. 

Dacă în ecuația izolării adaugi și dorul de copilul tău, lucrurile pot deveni insuportabile. Însă și atunci, la Zurich, am decis să luăm fiecare zi așa cum venea. Să ne bucurăm de covrigii calzi din stația de tramvai, de mirosul de cafea din sala de așteptare de la secția de radioterapie (soțul meu îmi spunea că se bucură inclusiv de muzica de spa pe care o puneau asistenții radiologi cât dura o ședință de ”raze”), de pozele pe care le primeam de acasă cu Ana, de priveliștea lacului și a clădirilor ce păreau desprinse dintr-o carte de povești pentru copii. Să citim, să gătim împreună, să ne uităm la ”Diavolul se îmbracă de la Prada”, dublat în germană. Să trăiești doar la timpul prezent și să-ți extragi bucurie din asta este un exercițiu simplu și complicat în același timp. Pentru că nu-ți permiți să te agăți nici de amintiri și nici de speranțe, dureroase în aceeași măsură. 

Într-un mod ciudat poate, asociez acea perioadă cu o stare de pace și echilibru. Este ca și cum ai fi în avion, nu depinde de tine nici să ajungi mai repede, nici mai încet; nu depinde de tine absolut nimic și nici n-ai prea multe de făcut: să mănânci, să citești, să dormi, să stai de vorbă cu cel de lângă tine sau chiar cu tine însuți. (Hei, s-ar putea să descoperi că poți fi un interlocutor al naibii de interesant!). 

A treia perioadă de izolare a fost cea mai scurtă dintre toate, dar și cea mai intensă. Au fost ultimele două săptămâni din viața soțului meu. Prea multe nu mai erau de făcut, așa că am decis că în nici un spital nu va fi mai bine îngrijit decât acasă. Prin urmare, am organizat un salon de spital în livingul nostru, cu perfuzii și tot ce presupune îngrijire paliativă. N-aveam mulți vizitatori, pentru că sunt sigură că nu și-ar fi dorit să fie văzut așa. Și nici nu voiam să-i agravăm starea cu vreun virus sau cu vreo bacterie adusă de afară. Ca și acum, primeam și dădeam zeci de telefoane și mesaje, și mă coordonam cu cei ce mă ajutau de la distanță. Ana nu împlinise încă trei ani, nu vorbea prea bine și credea că tati e răcit. Astăzi se uită din oră în oră la buletinele de știri și mă informează cum mai stau lucrurile. Timp de două săptămâni n-am ieșit din casă nici până la colțul străzii. De fapt, dacă stau să mă gândesc, n-am ieșit prea mult sau prea des nici din camera în care se afla el. Nu voiam să pierd timp, în nici un fel, departe de el.

Dacă m-ar fi întrebat cineva atunci ce-mi doresc, n-aș fi știut ce sau cum să răspund. Să mai am niște timp împreună cu el sau să scape de suferință? 

Izolarea mea prezentă este diferită față de cea de acum nouă ani în foarte multe feluri, dar cea mai importantă deosebire este că acum nu cunosc și nu cunoaștem deznodământul. Iar lipsa certitudinilor lasă (mereu) loc de speranță.

Ceea ce am învățat din experiența celor patru ani, cât i-am fost alături soțului meu într-o luptă inegală și nedreaptă, este:

  • Să-mi sun prietenii, să fim mereu aproape unii de alții. E mare lucru să ai un trib al tău, pe care știi că te poți baza. 
  • Să mă bucur de fiecare răsărit și apus de soare. Uneori o fac gândindu-mă la el.
  • Să trăiesc prezentul și să nu-mi amân bucuriile, cu gândul că viitorul le va potența în vreun fel.
  • Să nu-mi pun viața în așteptare, indiferent de circumstanțe. Chiar și atunci când viața se desfășoară între patru pereți.  
  • Să cer atunci când am nevoie de ceva, indiferent ce. Există mereu cineva care știe unde se găsește cutare lucru, cum se poate ajunge la un anume doctor (și vorbim de medici de pe alte continente), cum poți pleca cu prima rachetă pe lună (glumesc, dar nu foarte tare). Oamenii se pot mobiliza și pot fi eficienți în moduri în care nici nu ne-am putea imagina. Și, mai ales, sunt dornici să ajute.
  • Să am telefonul mereu încărcat.
  • Să fiu recunoscătoare pentru ceea ce am și, mai ales, pentru sănătatea celor dragi.
  • Să nu-mi pierd niciodată simțul umorului. Oricât de serioasă ar fi o situație, mereu poți face o glumă bună pe seama ei. Cu cât mai serioasă situația, cu atât mai curajoasă gluma! 

Trimite-ne gândurile și poveștile despre experiențele tale din perioada de izolare aici.

Citește și:

Ce înseamnă să fii Thrive pe timp de coronavirus

Teodora Dumitru: ”Vreau să trăiesc de două ori mai mult decât cineva care nu e într-un scaun cu rotile”

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

8 mituri despre relații și cum ne afectează ele

OAMENI THRIVE//

Delia Robescu, jurnalist și instructor de yoga: ”Bunătatea mi se pare cea mai de preț calitate umană”

OAMENI THRIVE//

Andreas Petrescu, actor: ”Viața mea este cumulul luptelor mele cu mine însumi”

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.