SELF-IMPROVEMENT//

Timpul petrecut cu tine nu este un act de egoism

O relație presupune în mod sănătos un echilibru între nevoia noastră de a fi cu partenerul și de a avea și spațiu personal.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce este indicat să-ți încurajezi copilul să petreacă timp și singur.
– Cum este să-ți încarci bateriile departe de familie, ca să fii mai prezent(ă) atunci când te întorci în mijlocul ei.


Într-o societate care aproape omagiază cultul sacrificiului feminin, am ales, în urmă cu patru ani, să ridic la nivel de artă grija și iubirea față de mine. Odată ce am devenit mamă, am înțeles la un nivel chiar mai profund că nu pot fi bine pentru nimeni atâta timp cât resursele interioare îmi sunt “pe datorie”.

De la o copilă cu o nevoie disperată de afirmare, de apartenență, de iubire din exterior…

Toată copilăria și mare parte din adolescență le-am trăit sub forma unei dependențe față de alte persoane. Nu suportam să fiu singură, pentru că asta ar fi însemnat că nu sunt iubită și acceptată. În ceea ce mă privește,  acest comportament își avea rădăcinile crescute din relația defectuoasă cu tata. Asta și faptul că m-am considerat mereu un copil nefericit și o adolescentă atipică.

Mă erijam mereu în “mama răniților” și-mi ocupam tot timpul rezolvând problemele altora sau mă consumam eu pe interior pentru chestiuni care nu mă priveau. Nu făceam niciodată nimic pentru mine, nu aveam un timp al meu, chiar și când eram singură acasă făceam diverse pentru alții. Aproape că nu suportam să stau cu mine sau să fac ceva bun pentru mine. Era ca o pedeapsă pe care mi-o tot aplicam, pentru că mintea mea nu putea să conceapă că eu merit un așa privilegiu.

În liceu, colegele mele care aveau iubiți (cam toate aveau cu excepția mea) îmi luau cadou de fiecare Sf. Valentin sau de Dragobete. Povestea se repeta în fiecare an, și asta pentru că le părea rău pentru mine… că sunt singură, că nu primesc cadouri, că nu sunt iubită. Și totul a venit cumva ca o confirmare a certitudinii (dacă mai era cazul) că nu e ok să fii singură, să petreci timp doar cu tine. Și în continuare n-am făcut asta. Cum nu aveam un iubit, “îmi sufocam” prietenele, mințindu-mă pe mine însămi că o fac pentru ele,  că ele au nevoie de mine când, de fapt, pe mine mă măcina gândul că aș putea rămâne complet singură… și, din nou, neiubită.

Apoi, la 18 ani, l-am cunoscut pe cel care mi-a devenit și soț. A fost momentul în care m-am simțit iubită și în siguranță pentru prima dată în viață. Și, culmea, tot atunci am simțit un soi de libertate pe care n-o mai experimentasem niciodată: am înțeles că relația cu el nu-mi știrbește din independență, că nu trebuie să renunț la timpul cu mine, cu prietenele mele, ba dimpotrivă, că putem cultiva împreună o viață în care fiecare dintre noi are o bucățică a lui în universul acesta mare al nostru.

…La o femeie care a înțeles că e ok să-și dorească momentele ei

Și a fost începutul unei relații frumoase – dar mai ales sănătoase – cu mine însămi. Eu și soțul meu avem o relație ușor neobișnuită, nu pentru noi, ci pentru mulți dintre cunoscuții noștri care o percep astfel pentru că ieșim în oraș și separat, nu mergem întotdeauna împreună la nunți sau altfel de evenimente, nu facem totul împreună doar pentru că așa trebuie sau pentru că suntem căsătoriți și nu se cade să procedăm în alt mod.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


De altfel, una dintre revelațiile vieții mele, la modul onest, a fost tocmai despre timpul petrecut cu mine. Când eram mică sau în adolescență, nu voiam să stau singură din considerentele menționate mai sus. Apoi, o perioadă de timp, pentru că mi se părea că doar eu funcționez așa, asta și pentru că primeam mereu aceleași întrebări cu un ton acuzator sau, la polul opus, cu o tentă de milă, m-am simțit vinovată că-mi doresc să ies singură, să rămân acasă și să văd un film, în liniște, în loc să-mi însoțesc partenerul la vreo petrecere etc. Așadar, am înlocuit teama de a nu fi acceptată și iubită cu sentimentul de vinovăție.

Cu timpul și cu multă muncă pe care am dus-o cu mine, mi-am dat seama că:

  1. fiecare relație este diferită și că firescul nostru (acela de a nu ieși nonstop împreună, de a nu sta continuu unul lângă altul, de nu a face absolut totul împreună, fără să aibă fiecare o fărâmă de timp doar pentru el) nu este mai presus decât normalul altora care au fix opusul relației noastre. Dar nici invers.
  2. nu trebuie să mă justific în niciun fel, atunci când cineva strâmbă din nas pentru că nu m-am dus la nuntă alături de soțul meu (“pe care l-am lăsat singur”).
  3. că în absolut orice, ce este prea mult strică, inclusiv când vorbim despre timp petrecut împreună.
  4. voi simți întotdeauna nevoia “să respir”, indiferent cât de mult iubesc sau voi iubi o persoană, fie că este soțul, copilul, mama sau vreo prietenă.

La o mamă pentru care timpul petrecut cu ea însăși este un must

Am devenit mamă în urmă cu patru ani (după un burnout cumplit, ca să fie mai facil de înțeles contextul). Nici în calitate de mamă nu m-am încadrat în standardele societății: nu mi-am dorit să stau doi ani acasă cu fetița mea, iar când mi-am dat seama că nu mă pot întoarce la job pe când cea mică avea șase luni, așa cum îmi propusesem mereu, am suferit o recidivă a depresiei. Și ce să vezi? Am reușit să depășesc acest episod când am început să prețuiesc cu adevărat timpul cu mine.

Așadar, oricât de haotic ar fi programul nostru, că nu ne ocolesc nici pe noi astfel de perioade, îmi acord timp să merg la terapie, ies singură afară să mă plimb sau să alerg, mă uit la un film sau la un episod dintr-un serial, îmi pun căștile în urechi și dansez prin casă, citesc. Sunt activități aparent banale, dar de care eu am musai nevoie pentru a fi bine cu mine, astfel încât să fiu bine pentru copilul meu, pentru soțul meu.

Apoi, ies singură la film, la evenimente și, de curând, am fost plecată un weekend la munte. Puteam să-i iau cu mine pe Rita, fetița noastră, și pe Alex, doar că am simțit nevoia să am aceste trei zile doar pentru mine. Și a fost bine! Nu m-am simțit vinovată sau egoistă nicio clipă, cu toate că am stârnit din nou curiozitate în jur: “Cum, ai plecat fără soț și copil?!”.

Și pentru că eu am învățat pe calea cea grea cât de esențial este să ai timpul tău, pe Rita o încurajăm de mică să se bucure de un timp al ei, fără mami și tati. Mi se pare că este, înainte de toate, o valoare tocmai bună de transmis generațiilor viitoare. Să înțeleagă că este în regulă să nu fie nonstop cu părinții, iubitul, prietenele, că n-ai cum să te cunoști suficient de bine, nu poți să știi ce te face cu adevărat fericită, ce te împlinește dacă nu rămâi, din când în când, doar tu cu ale tale gânduri.

Citește și:

5 consecințe ale limitelor personale în căsnicie

Cum să fim fericiți în perioadele de singurătate

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să construim relații semnificative la locul de muncă

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să ai mai multă încredere în tine la serviciu: 5 tehnici cu care nu o să dai greș

SELF-IMPROVEMENT//

Inteligența emoțională și leadership-ul

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.