SELF-IMPROVEMENT//

Suntem părinți mai buni atunci când suntem iubiți mai buni

Calitatea relației de cuplu este unul dintre cele mai importante ingrediente în creșterea și evoluția unui copil.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce ostilitatea dintre părinți îl face pe copil să se simtă singur.
– Cum se propaga trauma transgenerațională.


Auzim de multe ori, mai ales ca viitori parinți, că venirea pe lume a copilului va schimba totul. Înainte ca acest lucru să se întâmple, este destul de firesc să „auzim” doar, pentru că înțelegerea profundă a acestui fapt poate veni cu adevărat doar odată cu experiența.

În realitate, oricât de mult ne pregătim pentru a deveni părinți, sunt lucruri pe care n-avem cum să le anticipăm.

Se întâmplă de foarte multe ori, mai ales în aceste vremuri în care auzim peste tot despre parenting și simțim o presiune exrtaordinară să fim părinți (mai) buni pentru copiii noștri, să ne angajăm în a studia riguros „cum se face”, cum să facem să nu ne „stricăm” copiii, cum să nu-i rănim, așa cum am fost noi răniți, sau cum să le fim alături într-un mod în care să devină adulți competenți, echilibrați și sănătoși emoțional. Iar acesta este cu siguranță un lucru bun, ceva ce schimbă paradigma despre ce înseamnă să ne creștem copiii. Ne ajută să devenim mai conștienți de noi, să ne înțelegem atât pe noi, cât și impactul pe care-l avem asupra copiilor noștri.

Însă există o altă variabilă cel puțin la fel de importantă despre care vorbim mult mai puțin și care are un impact extraordinar asupra devenirii copiilor noștri, și anume calitatea relației de cuplu.

Este cel puțin interesant cum individualismul care ne caracterizează ca societate ne poate influența chiar și la nivel de cuplu și parenting. Am întâlnit adesea în cabinet și am alunecat la rândul meu de multe ori în capcana că pot fi o mamă mai bună preocupandu-mă mai mult de mine, de comportamentele mele și de bagajul meu traumatic și gândindu-mă la impactul lor asupra rolului și al identității mele de mamă (aceleași raționamente se aplică, desigur, și taților).  

Desigur că este ceva indispensabil să ne facem cu toții propriul proces de autocunoaștere și de vindecare. Însă este necesar, cel puțin în egală măsură, să acordăm atenție, energie și resurse conștiente stării nostre de bine alături de partenerii noștri.

Se vorbește mult despre transmiterea transgenerațională a traumelor psihice. Dintre multele perspective cu care m-am intersectat de-a lungul parcursului meu profesional, unele mai știintifice, altele mai empirice, mi-a rămas în minte un lucru pe care l-am auzit la Gabor Mate în cadrul conferinței pe care a susținut-o în București în urmă cu câțiva ani – perspectiva (într-o amintire aproximativă) că trauma transgenerațională merge mai departe către copiii noștri, prin felul în care partenerii își reactivează unul altuia rănile profunde și își retrăiesc suferința în cuplu, lucruri la care copiii noștri sunt expuși în permanență.

Cu alte cuvinte, schimbul subtil de mesaje, vorbe, priviri, atingeri dintre parteneri devine aerul pe care copiii noștri îl respiră, care-i inconjoară și în care se dezvoltă toate celelalte „semințe”, pe care noi le plantăm pentru devenirea lor.

Felul în care-l fac pe partenerul meu să se simtă, felul în care partenerul meu mă face să mă simt, că ne privim cu acceptare și înțelegere, că ne sprijinim când ne e greu sau, dimpotrivă, că ne criticăm la cea mai mică greșeală, că atunci când avem provocări ne întoarcem unul împotriva celuilalt și căutăm vinovați – toate aceste lucruri ajung la copiii noștri și zădărnicesc, de multe ori, eforturile noastre individuale, separate. 

Așadar, un sfat valoros pe care l-aș da viitorilor sau actualilor părinți conștienți și dedicați copiilor lor ar fi să aibă la fel de multă grijă și pentru împlinirea lor alături de partener.

Ca psihoterapeut specializat pe trauma psihică, cred că multe distorsiuni pe care le operăm, atât noi, profesioniștii, cât și oamenii care sunt din ce în ce mai preocupați de impactul pe care trecutul și propria poveste de viață îl are asupra lor în prezent, se datorează dificultății de a ne uita la „toate feliile de pizza” în același timp, de a putea vedea tot contextul și cumulul de factori care produc sau nu o consecință. Memoria funcționează fragmentar, ne aduce sub reflector doar unul sau câteva elemente simultan, pe care le interpretăm mai mult sau mai puțin potrivit. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Ne-o amintim pe mama fiind indisponibilă, tot timpul cu diverse treburi casnice, niciodată bucuroasă. Dar nu ne amintim, cel puțin nu simultan, cât de singură, nesusținută și izolată era la rândul ei. Ni-l amintim pe tata agresiv, alcoolic, dar doar apoi avem crâmpeie despre cât de tare se străduia să-și câștige locul și acceptarea propriului tată, pentru care n-a fost niciodată suficient de bun, sau cât de persecutat era la locul de muncă.

Ceea ce ne impactează cel mai mult este singuratatea cu care traversăm dificultățile. Iar singurătatea nu este o amintire, o felie de pizza pe care să o punem sub reflector. Este un ingredient care însoțește subtil celelalte gusturi. Un ingredient pe care reușești să-l deslușești cu adevărat după multă muncă și claritate. 

Într-un mediu ostil, arid din punctul de vedere al afecțiunii între mamă și tată, copilul se simte, înainte de orice, singur. O mamă care se simte neînțeleasă, nesprijinită, neiubită poate depune un efort conștient să rămână prezentă pentru propriul copil. Însă acest efort poate fi susținut, cel mult, o vreme. Un tată care se simte respins se va refugia de multe ori în diverse dependențe pentru a-și înăbuși disconfortul, dependențe consumatoare de resurse care-l vor face indisponibil. 

Conexiunea autentică între parteneri este susținătoare atât pentru ei, cât și pentru copii. Când ea există, nu ca un dat, ci ca o preocupare conștientă și asumată, ca o practică consecventă, atunci ea creează o spirală ascendentă în familie – partenerii se sprijină reciproc și au mai multe resurse să-i sprijine și pe copii în momentele provocatoare. 

Cum putem face acest lucru, mai ales atunci când avem copii mici sau trecem prin perioade solicitante?

Exact ca metafora punerii măștii proprii de oxigen în avion, înainte să o punem copiilor, avem nevoie să devenim mai conștienți de importanța acestui aspect. Să prioritizăm (și) momentele de intimitate, momentele în care să putem fi doar noi doi, să cerem sprijin bunicilor, prietenilor, unei bone pentru a putea face acest lucru. 

Suntem profund răniți în relații și ne vindecăm în relații. Atunci când mă aștept să fiu respins din nou, așa cum am fost respins înainte, dar mi se răspunde diferit, primesc acceptare și înțelegere, acest lucru este transformator. Abia așa creierul meu învață ce înseamnă să fiu în siguranță, abia astfel mi se schimbă credințele mele negative profunde. Iar binele acesta merge mai departe către copiii noștri. Nu înseamnă că partenerul meu face ceva în locul meu, ci mă sprijină ca eu să pot face, în siguranță, pentru mine. 

Suntem părinți mai buni atunci când suntem iubiți mai buni.

Citește și:

10 comportamente toxice ale părinților care determină copiii să devină adulți disfuncționali

Când mami și tati iau în stăpânire dormitorul

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ce efecte are divorțul asupra copiilor

SELF-IMPROVEMENT//

Au voie părinții să se plângă?

EFICIENȚĂ//

Avantajele programului de lucru flexibil pentru părinți

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.