SELF-IMPROVEMENT//

Succesul în 2, în lumea lui 1

Cine sunt Eu în relația mea, ce îmi doresc eu vs. ce își dorește celălalt, unde se termină "eu" sau "tu". Și unde începe "noi"?


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce într-o lume a succesului ne este mai greu să menținem relații de succes.
– Top 3 ajustări de perspectivă pentru atingerea succesului în relații.


Lumea în care trăim este o lume a posibilităților infinite. Și când opțiunile ne întunecă judecata, alegerile sunt cu atât mai dificile. De aici pornesc incertitudinile și anxietatea. Putem fi orice în viață. Știm sigur, pentru că o auzim frecvent. Există și exemple (mai mult sau mai puțin adevărate) care ne dovedesc că se poate. Bine, bine… adică putem fi orice… dar ce să fim? Apoi lucrurile se complică. Mai întâi intervine întrebarea „cine sunt eu?”, „ce-mi doresc?”, „de ce-mi doresc ce-mi doresc?” și așa mai departe. Apoi, cine sunt eu în relația mea, ce îmi doresc eu vs. ce își dorește celălalt, unde se termină eu sau tu și unde începe noi?

Cert este că, deși comunitățile online cresc, cele offline se… „off-ilesc”. Accentul se pune pe individ. Singura persoană care contează este propria persoană. Ce se întâmplă când eu devine noi? Când, utopic, singurele două persoane care contează cel mai mult în lumile lor… pun bazele unei lumi comune. Care sunt provocările? Cum ne-am putea schimba perspectiva, pe alocuri, pentru a face negocierile aferente unei relații mai ușor digerabile.

Idealizarea – materie primă pentru succes

Ce este succesul? Împlinirea idealurilor personale pe toate planurile: afectiv, financiar, profesional, spiritual chiar. Prin urmare, este un tablou complet diferit de la persoană la persoană. În același timp, este un tablou care poartă multiple semnături: cea a trecutului nostru unic, a educației noastre, a investițiilor și a dorințelor părinților noștri în ceea ce ne privește, începute chiar înainte de a ne naște (încă din punctul în care eram un proiect), ca o păpușă plimbată într-un cărucior de jucărie, în mâinile de copil ai celor care ne-au dat viață.

Pe altă axă, tabloul poartă clar marca mediului în care am crescut, a statutului social, a culturii din care facem parte. Succesul se trăiește cu dificultate și la nivel de individ. Cum îl definim? Cum îl materializăm? Cât îmi doresc eu și cât își doresc ceilalți de la mine? Cum se transformă succesul în cuplu? Lucrurile sunt încă mult mai complicate când se ciocnesc două planuri, două idealuri.

Succesul – un lux al lumii moderne

Libertatea de a croșeta planuri pe baza ideii de succes personal nu a fost mereu un bun de larg consum, așa cum este acum. În trecut, nașterea într-un anumit context îți coordona majoritatea planurilor vieții. Dacă te nășteai, de exemplu, într-o familie de cizmari sau de medici, cel mai probabil urma să preiei afacerea familiei tale. În aceeași măsură, împlinirea vieții afective, dragostea așa cum o știm și o căutăm acum, era la rândul ei un lux.

Căsătoriile aranjate erau o decizie de business familial și cultural pe care nu prea o puteai ignora. Și nu numai că nu aveam libertatea implementării unui scenariu complet diferit de ceea ce ”ne era scris”. De multe ori, nu exista libertatea interioară de a ne dori ceva dincolo de previzibil. Lipsa unor mijloace de comunicare avansate nici nu ne permitea să știm ce este dincolo de mediul nostru, de mediul accesibil. Este mai greu să „îți dorești” atunci când îți lipsesc informații despre cum ar putea fi altfel, despre ce ar putea să îți lipsească.

În plus, succesul are, de puțin timp, și valențe feminine. În trecut, bărbatul era cel de la care se cerea succesul pentru că era cel de la care se cerea lupta, se cerea susținerea și protecția. Femeia era cea care avea grijă de copii și de casă. Odată cu procesele de emancipare feminină și de egalizare de rol, femeia iese și ea la luptă.  Se naște concurența între bărbați și femei și de aici rezultă o paletă nou-nouță de probleme în cuplu.

Succesul personal dus la extrem

Acum lucrurile stau altfel, însă se poate spune că sunt mai echilibrate. Când vine vorba de succes și împlinirea lui, avem o mare de informații și de posibilități la îndemână. Asta ne face să ne simțim de multe ori ca niște copii în magazinul cu dulciuri, care aleargă din colț în colț, dorindu-și totul și nimic în același timp. Modul în care viețile aveau obiceiul să fie bătute în cuie în trecut aducea avantajul lipsei angoasei (date de lipsa responsabilității alegerii direcției). Și, deși o să pară ciudat, acest lucru era valabil atât în planul familial, cât și pentru căutarea succesului.

Pe lângă presiunea infinitelor posibilități, vine la pachet și presiunea unui plan de viață măreț, a unei povești de dragoste de neuitat. Multe dintre alegerile de viață ale persoanelor din jur sunt judecate în termenii lui: ”S-a mulțumit cu puțin”, ”Putea mai mult etc”, indiferent de starea de liniște sau porția de fericire pe care o primește cel judecat. Văd din ce în ce mai mult în cupluri ideea de: ”el, ea nu a crescut la fel de mult ca mine, mă trage în jos, nu pot să fiu fericit/ă lângă cineva care nu se luptă pentru a-și atinge potențialul”. Dar este oare vorba despre potențialul celuilalt sau este ceea ce ne lipsește nouă și ne dorim ca cel de lângă noi să împlinească?

Ceea ce ne conduce încă un pas mai aproape de subiectul discuției noastre.

Ce se întâmplă când 1 devine 2?

Într-o lume în care individul este principalul reper, cuplul are în mod inevitabil de suferit. Iar statisticile arată acest lucru la nivel global. Se renunță treptat la ideea de cuplu, iar rata divorțurilor este mai mare cu fiecare an ce trece. Drept consecință, natalitatea scade. Nevoia de împlinire personală, nevoia de păstrare intactă a limitelor Eu-lui face dificilă atât primirea unui al doilea om în universul nostru, cât și venirea unui al treilea, copilul cerând – pentru supraviețuirea sa psihică și fizică – un grad important de altruism și dedicare, mai ales în primii ani de viață.

Trecerea de la ”eu sunt cel mai important în viața mea, nu pot lăsa pe nimeni să stea în calea fericirii și idealurilor mele”, la ”noi doi” este de multe ori dureroasă, pentru că implică renunțarea la părți din ceea ce știm despre noi.

Iata principalele obstacole și recomandări atunci când se face tranziția de la eu la noi.

1. La ce parte din mine pot renunța fără a mă pierde, fără a îl/o pierde?

Dificultate: Atunci când se formează un cuplu avem o îmbinare între compatibilitatea conștientă – fizic, vârstă, loc de muncă, personalitate, background, religie, planuri de viitor – și compatibilitatea mai puțin conștientă – dorințe de împlinire, de reparare/vindecare, lipsuri pe care celălalt promite (fără să-și dea seama) că ni le va împlini. Atunci când ne petrecem tot timpul încercând să consolidăm un eu ideal, puternic, absolut independent, pe lângă faptul că devenim pradă unei iluzii, ne aflăm într-o imposibilitate relațională: dacă eu sunt un întreg perfect, o sferă perfectă, cum m-aș putea lega de un altul la fel de complet fără să ne ciocnim și să ne respingem? Cum ar putea exista o zona de suprapunere? Cum s-ar putea evita paralelismul în 2?

Recomandare: Principala schimbare de perspectivă care se cere este acceptarea faptului că acest eu perfect complet pe care ni-l imaginăm nu este decât încercarea noastră de a masca niște vulnerabilități, niște temeri. Alegerile infinite pe care le avem la dispoziție, lipsa limitelor și a reperelor ne face de fapt mai fragili din punct de vedere psihic. Atunci când vorbim de cuplu, vorbim în mod automat despre schimbare. Cu cât suntem mai fragili, cu atât trăim mai dificil schimbarea. Două persoane cu istoric de viață și cultură familială complet diferite își renegociază poziționarea față de ceea ce sunt și în cadrul noii identități care se formează: cuplul. Este un proces de durată care nu este deloc facil, dar care poate aduce creșteri personale extraordinare în măsura în care se ajunge la o înțelegere echilibrată și, de ce nu, avantajoasă.

Și dacă tot vorbim de negocieri, ce proces de negociere a decurs vreodată bine atunci când s-a bazat pe frică sau pe rezistență la schimbare? Succesul în 2 nu poate fi gândit la modul real decât în cadrul unei negocieri sănătoase. Astfel, energia cuplului este consumată pe rând sau în paralel pentru atingerea succesului individual. În caz contrar, unul dintre parteneri este înghițit și anulat de idealul celuilalt și dispare treptat în frustrare și violență interioară. Primul pas este mereu consolidarea eu-lui pe o temelie a înțelegerii și a contactului autentic cu sine.

2. ”Războaiele civile” în cuplu

Dificultate: O altă problemă pe care o întâlnesc adesea în cupluri, în relația cu succesul, este presiunea constantă a dezvoltării. Unul dintre motivele conflictelor ce apare sub diverse forme și exprimări este evoluția diferită a partenerilor: ”refuză să crească”, „eu sau partenerul am crescut mai mult”, „am fost lăsat în urmă” etc. Odată cu diluarea limitelor între feminin și masculin apare concurența în familie. Și spun acest lucru fără a atribui o valoare pozitivă sau negativă întregii situații. Este rezultatul unei evoluții istorice pe care nu putem decât să o analizăm.

Recomandare: Dorința de a rămâne neschimbați în cuplu este absolut utopică. Dincolo de eu și tu, în cuplu se formează o nouă identitate, noi, care aduce un nou palier: idealul comun. Ce parte din presiunea pe care o pui asupra celuilalt vine mai degrabă din scenariul tău de viață? Ce lipsuri și ce răni ai nevoie ca celălalt să repare, să vindece?

Este bine să acceptăm că ideea de creștere și de dezvoltare personală este ceva ce ține de scenariul de viață al fiecăruia. Există o mare diferență între a-ți încuraja partenerul (și a te simți încurajat) și a-ți impune cu agresivitate dorințele tale celui de lângă tine. Nu există rețete în cuplu. La fel cum nu există variante standard de succes. Găsește-ți propriile unități de măsură pentru ceea ce înseamnă succesul pentru tine, nu te lăsa influențat de părerile altora.

Concurența în cuplu rămâne un subiect delicat. Lupta pentru atingerea unui ideal personal este uneori alipită relației tale. Cuplul nu este o luptă pentru succes în care doar unul poate fi câștigător. Alimentează zona lucrurilor care vă țin împreună, nu doar pe cea a diferențelor ireconciliabile, inevitabile de altfel între oricare două ființe umane.

3. De la ideal la ”Nu mai ești bărbatul/femeia de care m-am îndrăgostit…”

Dificultate: Povestea oricărui cuplu este că totul începe cu un ideal, cu un Făt Frumos și o Ileana Cosânzeana. Realitatea cuplului alunecă în timp de la ideal către dezamăgiri repetate care oferă, de fapt, un fundament stabil și realist cuplului (în măsura în care baza este puternică). Compararea constantă cu idealul de la început și cu proiecția inițială – partenerul așa cum ni l-am imaginat – ne aduce în postura de a spune, mai devreme sau mai târziu: ”Te-ai schimbat, nu mai ești cel/cea de care m-am îndrăgostit”. Comparația cuplului propriu cu poveștile de succes frumos cosmetizate de mass-media nu face decât să arunce paie pe foc.

Recomandare: Când spui că celălalt nu mai este cel de care te-ai îndrăgostit implică, fie faptul că s-a schimbat în mod inexplicabil, fie că te-a amăgit la început, părând să fie o cu totul altă persoană. Ambele sunt parțial adevărate. La începuturile relațiilor suntem cea mai bună variantă a noastră. În plus, vedem în celălalt mai degrabă ceea ce ne dorim decât ceea ce este. Și este firesc să fie așa.

Problemele apar când idealul este cernut prin sita realității. Iar de aici apar întrebări esențiale: „De ce l-am văzut pe celălalt complet diferit de cum era în realitate?”, „Ce îmi lipsește mie și vreau să aducă în cuplu celălalt?”, „Cât m-am schimbat eu față de versiunea inițială afișată în relație?”, „Cum aș putea să mă schimb pentru a putea genera schimbarea celuilalt?”… Și lista ar putea continua. Însă singurul adevăr rămâne că schimbarea e iminentă și este ok să nu mai fim ca la început, să nu mai fim „perfecți”. Orice lucru care ne deranjează la celălalt aduce un alt aspect de care chiar avem nevoie, care ne completează.

Nu există o rețetă a cuplului perfect. Există doar compatibilitate, negociere, schimbare. Toate acestea pornesc de la o cât mai clară și autentică cunoaștere de sine, atât în singularitatea ta, cât și ca parte din cuplu.


Citește și:

3 tipuri de autolimitări care ne sabotează succesul

13 lucruri la care trebuie să renunți dacă vrei să ai succes

S-ar putea să-ți placă și…

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

SELF-IMPROVEMENT//

Cupluri la izolare: ce va scoate la iveală statul acasă?

SELF-IMPROVEMENT//

5 motive ca să-i dai copilului tău o alocație lunară

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.