WELLBEING//

Sindromul impostorului

Din ciclul năravuri de care scapi în cabinetul psihoterapeutului.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce sindromul impostorului se bazează pe un paradox.
– Care este primul lucru care-i trece prin cap, după o reușită, unei persoane care suferă de sindromul impostorului.


Ei, haide să recunoaștem. Ne împărțim în două categorii: cei care admit că se îndoiesc de propria persoană și cei care nu recunosc. De altmiteri, o doză moderată de îndoială e un lucru bun – te păstrează conectat la realitatea din jurul tău. Ca în toate situațiile, prea mult dintr-un lucru bun e un lucru prost. Așadar, să te îndoiești de tine punctual nu e problemă, dar dacă se consolidează într-o stare permanentă și devine un mod de cooperare cu propria persoană, atunci situația se complică.

Ce este sindromul impostorului?

Să începem cu definiția – sindromul impostorului presupune să te convingi pe tine că nu ești atât de competent pe cât te cred ceilalți. Din cum rezultă din propoziție, asta presupune să ai ceva succes profesional sau personal și să reușești să nu vezi că-l ai. De asta îmi place să spun că sindromul impostorului conține un paradox – pleacă de la presupunerea că ești singurul deștept care s-a prins că ești tâmpit. Tot ce ai realizat pui pe seama norocului, inocenței sau nepriceperii celorlalți. Tot ce iese prost este, cum altfel, vina ta. De unde și consumul emoțional derivat și din incapacitatea de a te hotărî dacă ești deștept sau ba.

Care sunt simptomele cele mai comune? 

Creditarea norocului când vine vorba de realizările personale, îndoiala de sine la pachet cu incapacitatea de a-ți evalua obiectiv cunoștințele sau abilitățile, sabotarea propriului succes și minimizarea realizărilor, depășirea constantă a limitelor sau setarea de țeluri total nerealiste și atacarea propriei persoane pentru neîndeplinirea lor, toate acestea sunt cele mai comune semne ale sindromului impostorului. 

Culmea e că o parte dintre ele sunt chiar încurajate. Omul, care se pune sub semnul întrebării, muncește mult, e preocupat constant să facă mai mult sau mai bine. Singura problemă este aceea că toate eforturile vin însoțite de anxietate. Multă, nu glumă. Pentru că omul chinuit de sentimentul că e un impostor și că e doar o chestiune de timp până când toată lumea se va prinde de asta, are drept tovarăș panica. Prins în chingile anxietății, “impostorul” pune pe seama factorilor externi orice realizare și, drept consecință, nu poate capitaliza încredere în sine sau stimă de sine. Pe aici se intră în cercul vicios în care nu-ți poți vedea realizările, pentru că nu-ți vezi valoarea și nu-ți poți vedea valoarea, pentru că nu-ți vezi realizările.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Care sunt tipurile comune de “impostori”?

 Valerie Young vorbește despre cinci tipuri: perfecționistul, supereroul, geniul, singuraticul și expertul. Să zic, repede, câteva cuvinte despre fiecare. 

Perfecționistul e certat cu greșeala, dar e rudă de sânge cu controlul, setează obiective imposibile și se umple singur de cucuie atunci când, imposibile așa cum sunt ele, nu le atinge. 

Supereroul le face el (sau ea) pe toate. E frate bun cu burnout-ul și cu cearcănele negre de sub ochi, vine primul, pleacă ultimul și doarme doar dacă nu are încotro. 

Geniul este cel care ajunge la concluzia că nu poți fi deștept decât dacă îți ies lucrurile din prima, indiferent dacă e vorba de cusut un nasture sau de lansat rachete în spațiu. 

Singuraticul e cel care crede că omul competent le știe pe toate, așa că se luptă singur. Alternativa ar fi ca, doamne ferește, să întrebe sau să ceară ajutor, doar că asta se simte ca punerea la zidul incompentenței. 

Expertul, spre deosebire de singuratic (căruia îi este frică să întrebe), se teme ca dracul de tămâie să fie întrebat. Spectrul incompentenței se prezintă pentru el sub forma răspunsului “nu știu”. De cele mai multe ori, ajunge un fel de hoarder de cunoștințe că, na, nu știi niciodată când te ajută să știi. Ce? Orice!

Sigur că nu avem spațiu acum pentru prea multe amănunte, dar iată câteva întrebări ale căror răspunsuri  de “da” ar putea să-ți indice dacă ai drept tovarăș de viață sindromul impostorului. Nu dormi noaptea învârtind în cap greșeala făcută azi? Primul lucru care-ți trece prin cap după vreo reușită e “am avut noroc” sau “ce mare lucru”? Te seacă la suflet să fii criticat, chiar și constructiv? Ești constant îngrijorat că nu ești cât de priceput te văd ceilalți? Crezi că, indiferent cât de mult știi despre ceva, nu e mare lucru? Ei bine, dacă ai adunat trei sau mai mulți de “da” ar cam fi momentul să cauți un terapeut. 

Cum te poți lecui de sindromul impostorului?

 De ce zic să cauți un terapeut și cu ce cred că te-ar putea ajuta? În primul rând, te-ar însoți într-o incursiune în copilărie, care să te lumineze cu privire la modul în care ai achiziționat sindromul impostorului. Căci da, nu te naști cu el, ci îl construiești pornind de la interacțiunile cu familia, în copilărie. Un părinte critic sau (dimpotrivă) unul supra-protectiv ori doar absent te poate seta pe drumul îndoielii de sine. Din această incursiune ghidată ai putea întelege care sunt setările conștiente sau inconștiente în legătură cu performanța, cu succesul și (implicit) cu greșeala și mai puțin decât perfectul.

Ăsta e doar primul pas. Viața, fiind nedreaptă, nu ajunge doar să-ți pice fisele, ai nevoie și să întelegi și să exersezi cum poți pune în practică fisele picate. Până la urmă, pe noi nu ne omoară convingerile, ci comportamentele prin care le punem în practică. De pildă, omul chinuit de sindromul impostorului se teme de ce poate auzi de la ceilalți, așa că (de regulă) nu întreabă, dar face multiple scenarii (de preferință noaptea, cu ochii holbați pe pereți). 

Un terapeut te poate ajuta să alegi împrejurări cu miză modestă în care să înveți să ceri și gestionezi feedback-ul pozitiv și negativ.  Tot prin exersare se achiziționează și abilitatea de a nu cere de la propria persoană garanții înainte de termen. Dacă te așezi la laptop pentru a-ți concepe prezentarea aia importantă și, înainte să te apuci, îți ceri să fie neapărat o prezentare de excepție, tot ce ai să obții o să fie multă panică, puține slide-uri și mecanisme eficiente prin care o să reușești să amâni trimiterea prezentarii până în ultimul moment. Tot în terapie vei putea achiziționa capacitatea de a răspunde cu un simplu „mulțumesc” atunci când primești un compliment, adică încrederea că îl meriți.  

Nu în ultimul rând, te poate ajuta să te împrietenești cu greșeala. Nu de alta, dar ea, greșeala, este tovarășul de nădejde al oricărui proces de învățare, de inovație sau de creație. Numai cine nu trăiește nu gândește și numai cine nu muncește nu greșește. (Că veni vorba, dacă nu ai greșit nimic în ultima vreme verifică minuțios ce nu faci dintre cele trei.)

Pentru neutralizarea sentimentului de impostură e util să înveți să te asculți și să te înțelegi, nu să te judeci. Judecata suspendă înțelegerea, pentru că presupune că ai teminat de înțeles și ai ajuns la o concluzie. În loc să te etichetezi drept impostor, întreabă-te mai degrabă de ce te temi? De umilință, de rușine? De ce te simți neadecvat? Cum te poți încuraja? Ce ești dispus(ă) să experimentezi pentru a contrazice convingerea că nu ești destul de bun(ă)?

Eu cred că fiecare din noi își datorează să admită că viața, așa imperfectă cum e ea, este (de cele mai multe ori) perfect trăibilă. Câteodată, însă, e nevoie de un pic de muncă pentru a-ți găsi locul. Partea bună fiind aceea că mare parte a lucrurilor care nu ne convin (sindromul impostorului inclusiv) se învață și (implicit) se și dezvață. 

Citește și:

Sindromul impostorului declinat la feminin

Ce ascunde perfecționismul?

S-ar putea să-ți placă și…

EFICIENȚĂ//

5 temeri de înfruntat când devii freelancer

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să te împrietenești cu vulnerabilitatea

WELLBEING//

Sindromul impostorului declinat la feminin

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.