SELF-IMPROVEMENT//

Sindromul celor care oferă

Ești generos chiar și atunci când nu ai de unde?


În următoarele 7 minute vei afla:


– Ce e sindromul celor care oferă și cum poți afla dacă te afectează.
– Cum îți poți descoperi sensul.


„Cei care oferă“ versus „ființele umane“ – cod cultural în care ființele umane au obligația morală de a fi în toată umanitatea lor, în vreme ce aceia care oferă au obligația morală de a-și dărui cu bucurie întreaga umanitate. Numim tiparele comportamentale asociate cu aceste convingeri morale „sindromul celor care oferă“.

Închipuie-ți acest sindrom ca pe un virus al cărui singur scop este să-și perpetueze existența. Ai fost infectat(ă) cu el din momentul în care te-ai născut, inhalându-l de la prima suflare. Și, la fel cum virusul rabic face câinii agresivi, iar encefalopatia spongiformă face vacile „nebune“, sindromul celor care oferă schimbă comportamentul uman pentru a se perpetua – chiar dacă își ucide gazda (adică pe noi) în acest proces.

Suferi de sindromul celor care oferă? Iată câteva simptome:

  • crezi că ai obligația morală – adică îi datorezi partenerului, familiei, lumii sau chiar ție înseți – să fii drăguță, fericită, calmă, generoasă și atentă la nevoile celorlalți;
  • crezi că, ori de câte ori nu reușești să fii drăguță, fericită, calmă, generoasă și atentă, ai eșuat ca om;
  • crezi că „eșecul“ tău înseamnă că meriți să fii pedepsită – mergând până într-acolo încât să te bați, pur și simplu;
  • crezi că acestea nu sunt simptome, ci idei normale și adevărate.

Ultimul aspect este crucial, desigur. Ceea ce face ca „virusul” acesta metaforic să fie un agent infecțios atât de virulent este faptul că simptomele prezenței lui se ascund. Asta te împiedică să-l simți și îl perpetuează – adică suntem înconjurați de oameni „infectați“ la rândul lor, care se poartă și ei ca și când, pentru ei, pentru noi și pentru toată lumea, sindromul celor care oferă ar fi un comportament uman absolut firesc – ceea ce întărește percepția că nu este câtuși de puțin o boală, ci un mod de viață sănătos și normal.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Dacă ai crescut într-o cultură marcată de acest sindrom, ai fost învățată să fii, mai presus de orice, drăguță, fericită, calmă, generoasă și atentă la nevoile celorlalți. Poate – poate – îți poți urma propriul scop în viață (a se citi „egoist“), fără a înceta să fii drăguță și calmă, dacă ai răspuns mai întâi nevoilor celorlalți. La suprafață, sindromul pare să susțină unele scopuri superioare, cum ar fi a se pune în slujba unei cauze. Oricum, a sluji e ceea ce se presupune că trebuie să facă toți cei care oferă și este o caracteristică definitorie a unora dintre cele mai mari personalități din istorie.

Audre Lorde: „Când îndrăznesc să fiu puternică, să-mi pun forța interioară în slujba viziunii mele, atunci devine din ce în ce mai puțin important dacă mi-e teamă sau nu“.

Malala Yousafzai: „Îmi ridic glasul – nu ca să strig, ci pentru ca aceia fără glas să poată fi auziți“.

Shirley Chisholm: „A fi de folos celorlalți este chiria pe care o plătești pentru locșorul tău pe Pământ“.

Hillary Clinton: „Fă cât mai mult bine, pentru cât mai mulți oameni, în cât mai multe feluri, cât mai mult timp“.

Dar fiecare dintre aceste femei s-a străduit „să fie de folos“ într-un mod care nu s-a conformat rolului ei de a oferi. Iar dacă faci asta – să spunem că nu-i satisfaci altcuiva nevoile, nu ești drăguță și calmă în timp ce o faci sau revendici o putere care nu-i aparține „de drept“ cuiva care oferă, ci unei ființe umane –, lumea te pune la pământ.

Ți se spune: „Ce-i cu tine?“.

Ți se spune: „Treci înapoi la locul tău“.

Sindromul celor care oferă merge până acolo încât să insiste că e greșit să ne considerăm niște eroine care se luptă cu un dușman. Cel care oferă nu are nevoi și, prin urmare, nu are pentru ce să lupte. Joseph Campbell însuși, părintele conceptului de „călătorie a eroului“, a rezumat astfel lucrurile când i s-a cerut să ia în considerare și „călătoria eroinei“. A spus: „Femeile nu au nevoie să facă nicio călătorie. În întreaga călătorie mitologică, femeia se află pur și simplu undeva. Nu trebuie decât să-și dea seama că ea este locul la care oamenii încearcă să ajungă“. Femeile sunt „un loc“, numai bărbații sunt „oameni“ aflați într-o călătorie, care trebuie să înfrunte un dușman. Scopul superior al femeilor sunt bărbații. 

Spune-i asta Malalei; mulți au făcut-o. Spune-i-o senatoarei Tammy Duckworth, care și-a pierdut picioarele în luptă în Războiul din Irak, iar apoi a devenit prima americancă de origine asiatică și prima femeie cu dizabilități aleasă în Congresul american. Spune-i Tonei Brown, prima femeie transsexuală de culoare, care a cântat la Carnegie Hall. Spune-i-o lui Ellen Ochoa, prima femeie latino-americană care a ajuns în spațiu și a fost directoare a Johnson Space Center. Spune-le-o tuturor femeilor care au lucrat vreodată în fabrică, într-o slujbă care le măcina sufletul, sau care au făcut curățenie în casele altora 80 de ore pe săptămână, au dansat într-un club de striptease doar ca să-și plătească facturile, să aibă căldură, încât copiilor lor să nu le fie frig – sau ca să meargă la școală, să devină lideri în domeniul ales. Spune-le: „Ce-i cu tine? Treci înapoi la locul tău! Nu trebuie să mergi nicăieri; trebuie doar să fii locul în care un bărbat încearcă să ajungă“.

Ne spunem asta tot timpul, altor femei și nouă înșine. Dacă suferim de sindromul celor care oferă, suntem convinse într-o anumită măsură că toată lumea ar trebui să sufere odată cu noi. Prin urmare, dacă vedem pe cineva care pare că nici măcar nu încearcă, suntem revoltate. Când vedem femei care nu-și controlează înfățișarea sau emoțiile ca să nu-i facă pe ceilalți să se simtă stânjeniți ori care-și folosesc timpul, banii și efortul pentru propriul bine, ne spunem în sinea noastră:

„Ce-o fi cu ea? Dacă eu trebuie să urmez regulile, și ea trebuie s-o facă! Trebuie să treacă înapoi la locul ei“. Și le numim pe aceste femei rebele, „autoritare“ sau „arogante“. De parcă gestul lor ar fi ceva rău.

Într-un fel, sindromul celor care oferă este primul personaj negativ din povestea noastră. El încearcă să te facă să-ți ignori scopul superior fiindcă se presupune că ar trebui să-ți dedici toate resursele servirii ființelor umane. Dar cum putem scăpa de personajul negativ din propria poveste, cum îl putem învinge, dacă suntem ocupate să nu le permitem altora s-o facă?

Vestea bună este că, atunci când te dedici scopului tău superior și oferi sens vieții tale, reușești să vindeci sindromul, atât la tine, cât și la cei din jur.

Creează sens, vindecă sindromul celor care oferă

Sindromul celor care oferă le spunea femeilor că locul lor – singurul loc – era acasă (și, în unele părți ale lumii, încă face asta). Betty Friedan a studiat modul în care ideea de a oferi a fost folosită ca armă pentru a le manipula pe casnicele din anii 1950 și 1960, forțându-le să-și părăsească locul de muncă unde lucraseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și insistând că îngrijirea familiei era scopul superior (singurul) care avea să le împlinească. Și dacă, după cum spune memorabil Betty Friedan, „nu aveau orgasm când lustruiau podeaua bucătăriei“, era doar vina lor. Dacă îngrijirea familiei nu le aducea împlinire sau satisfacție, însemna că sunt niște femei denaturate. Până ca Friedan să denumească această situație „problema fără nume“, milioane de femei au suferit în tăcere.

Al doilea val al mișcării feministe a creat o nouă forță ce le-a permis femeilor să țintească spre ceva diferit sau, pur și simplu, spre ceva mai mult, fără a mai fi întrebate: „Ce-i cu tine?“ Le-a deschis noi posibilități. A provocat schimbări în viața lor personală, în acțiunile politice și o mutație culturală, care, la rândul său, a transformat cultura însăși.

A existat o ripostă – întotdeauna există. Sindromul celor care oferă îi pedepsește pe cei care încearcă să-l trateze, și multe femei au plătit pentru rezistența opusă ori pentru revolta lor. Dar, pe termen lung, rezultatul a fost o lume din ce în ce mai echitabilă.

Sindromul va încerca să te împiedice să cauți sensul. Treaba ta este să nu te oprești. Continuă să te dedici scopului tău superior.

Articolul conține fragmente din cartea Burnout. Cum sa spargi cercul vicios al stresului de Emily Nagoski și Amelia Nagoski, volum apărut la Editura Litera în 2021.

Citește și:

Cum poți spune un „nu” hotărât la serviciu

11 lucruri pentru care nu trebuie să-ți mai ceri scuze

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ascultă-ți inima!

SELF-IMPROVEMENT//

10 filozofii japoneze pentru o viață cu adevărat împlinită

SELF-IMPROVEMENT//

3 factori neașteptați care-ți declanșează sindromul impostorului (și nu vorbim aici despre încrederea în sine)

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.