OAMENI THRIVE//

Sanda Nicola: ”Fac lucruri din iubire, nu din orgoliu”

Când ai ocazia să-i întrebi pe unii dintre cei mai interesanți oameni despre viața lor, uneori obții cele mai fascinante răspunsuri la cele mai simple întrebări. Chestionarul Thrive reprezintă o serie de interviuri care oferă o perspectivă intimă asupra vieții unora dintre cei mai de succes oameni.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Prin ce emoții a trecut Sanda în timpul sarcinii.
– Cum au afectat-o tragediile despre care a relatat ca jurnalistă. 


Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață?

Sanda Nicola: Dimineața e partea mea preferată din zi. Dacă am norocul unui mic dejun cu toată familia la masă, adulmecând miros de cafea și pâine prăjită, cu radioul pornit și noi vorbind tare unii peste ceilalți, pentru mine e o porție mare de bucurie și de energie pentru care merită din plin să mă ridic din pat. Ba chiar înaintea celorlalți, ca să pun masa și să aleg eu frecvența radioului. 

TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai multe de făcut?

SN: Deși eu aș fi zis despre mine că-s dezordonată și un pic cu capul în nori, situațiile de criză îmi dovedesc de fiecare dată că am un simț practic destul de bine dezvoltat și sunt chiar foarte pragmatică, mai ales cu timpul meu. Probabil că am devenit așa în cei 25 de ani de muncă în televiziune, mereu sub presiune, mereu cu ochii pe ceas, când o decizie neinspirată sau luată prea târziu ar fi însemnat să ratezi o știre. După un astfel de antrenament, cred că am o capacitate ieșită din comun de a stabili rapid la ce obiective pot să renunț și pe care le urmăresc în continuare. Odată ce am decis ce am de făcut, investesc toată energia, fără rest. 

TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună?

SN: Pentru mine, viață bună înseamnă să pot să am grijă de mine și de familia mea, fără ca asta să fie o piedică în a obține noi satisfacții profesionale. În egală măsură, vreau să am în continuare satisfacții profesionale, fără să trebuiască să-mi neglijez familia. Când în sfârșit am devenit mamă, mi-am dat seama că e necesar să fac schimbări profesionale substanțiale ca să pot să obțin echilibrul ăsta foarte prețios. Mi-am făcut inventarul ambițiilor și abilităților și am înțeles că, pentru a avea o viață mai bună, ar trebui să mai învăț câte ceva, să mai dobândesc niște cunoștințe, dar și calificări. Pentru că degeaba ai ambiții mari, dacă CV-ul tău e subțire. Acum doi ani m-am reapucat de școală, iar zilele astea termin un master. Cu ce am acumulat în ultimii ani și cu ce pot să adaug acum în CV, sper să reușesc să obțin echilibrul de care vorbeam între profesie și viață de familie și să duc o viață mai bună. N-am niciun secret, așadar, nu știu nicio magie, singura cale pe care o cunosc e prin multă muncă.

TG: Când simți că ești prea stresată sau prea copleșită de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?

SN: Fac tot ce se poate să înțeleg ce anume mă frământă, mă gândesc dacă pot rezolva problema și caut soluții. Nu tărăgănez, nu procrastinez, nu fug de probleme. În definitiv, unde aș putea să fug de mine?!

TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă?

SN: Am învățat să ofer fiecărei stări spațiu și timp să se manifeste. Gândurile alea vin de undeva și vor să mă ghideze spre ceva, poate chiar spre o rezolvare. Am o istorie lungă de confruntări cu gânduri păguboase de care n-am încercat niciodată să scap. Le las să vină, le rumeg, le întorc pe toate fețele până când reușesc să le transform în ceva benefic mie. Se cheamă reziliență și cred că e esențial să o consolidăm în vremurile astea. Optimismul meu vine din încrederea că, alături de familia mea, mă pot adapta la aproape orice condiții de viață.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?

SN: Mă îngraș imediat și mă dor rinichii. Corpul meu e cel mai mare aliat al meu. Evident, ne-am împrietenit după ce am trecut prin multe încercări: hepatită B, calculi renali și biliari, colecist extirpat, cancer de col uterin, pierderi de sarcină, steatoze hepatice provocate de stres oxidativ. După toate astea, era cazul să învăț să recunosc semnalele pe care mi le dă organismul. Și, chiar dacă nu iau întotdeauna imediat măsuri, măcar știu la ce să mă aștept și intuiesc destul de precis cam cât mai pot duce. Știu că o durere de cap nu e doar o durere de cap care trece cu Ibupofren, ci o manifestare fizică a unui dezechilibru emoțional. Cel mai probabil, e undeva o nevoie pe care nu am acoperit-o sau un dezacord între ceea ce simt și ceea ce fac. Știu că, dacă mi-e poftă de chestii grase, prăjite, care chiar nu-mi plac în mod deosebit și nu-mi cad bine, e pentru că rezervele mele de energie sunt epuizate. Înțelegând ce îmi transmite corpul meu, înțeleg și că e în puterea mea să decid: merită să mănânc un hamburger cu cartofi prăjiți la miezul nopții ca să rezist până dimineață pentru a termina un proiect, sau nu merită, și în cazul ăsta beau un ceai de tei și mă culc. Astea sunt principiile după care funcționez de ani buni, mi-am făcut toate alimentele prietene și mă ajut de ele și ca să traversez perioadele de suprasolicitare, și ca să le valorific la maximum pe cele de relaxare.

TG: Ce sfat ți-ai da ție, cea de la 20 de ani?

SN: Eu am fost foarte mult timp supărată pe mine, cea de la 20 de ani. Acum mi-a mai trecut și am devenit mai îngăduitoare. Sanda de la 20 de ani a făcut ce s-a priceput ea cu mintea de atunci. A luat decizii curajoase, unele mai inspirate, altele foarte proaste, ba chiar de o moralitate îndoielnică, dacă le raportez la valorile morale în care cred azi. Dar ea, cu căderile ei și apoi prin ridicările ei spectaculoase, m-a adus la ceea ce trăiesc astăzi. Nu i-aș da sfaturi, i-aș mulțumi că a avut curaj să greșească. Despre asta cântă Joss Stone într-o piesă care îmi place mult în tinerețe: ”Right to be wrong”

TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți.

SN: Problema mea e fix pe dos. Eu am fost tot timpul prea conectată la vibrația celorlalți, trăiam aproape toate subiectele despre care relatam. Scriam și plângeam de multe ori, pentru că eram prea implicată afectiv în poveștile pe care le spuneam despre alții. Mă abțineam în fața camerei, dar mă prăbușeam la mine acasă, derulând în liniște filmul anumitor evenimente. Am transferat în plan personal multe situații și chiar persoane cu care am venit în contact în situații profesionale, iar asta mi-a adus multă satisfacție, dar și multe pierderi sufletești. 

Crezi că o să-i uit vreodată pe cei care erau bolnavi, cărora le-am spus povestea în reportaje încercând să strâng bani pentru un transplant în străinătate și care n-au ajuns la timp sau n-au supraviețuit operațiilor? Mai sunt și situațiile alea când te conectezi la vibrația unui mare oraș care tocmai a trecut printr-o serie de atacuri teroriste, când stai cu sufletul la gură urmărind operațiunile de salvare a unor oameni prinși undeva sub dărâmături, când mărșăluiești alături de sute de mii de oameni revoltați… Știi, revolta lor devine un pic și a ta. Tragediile despre care relatezi devin un pic și ale tale. Iar eu am relatat tragedii în derulare de multe ori și n-am gestionat eficient toate emoțiile procesate. Așa că eu chiar n-am o problemă să mă conectez, pentru mine ar fi sănătos să învăț să mă detașez puțin de problemele celorlalți. 

TG: Faci ceva anume ca să-ți menții concentrarea?

SN: Fac liniște în mine, aprind o lumânare, privesc flacăra și mă rog. Uneori, mă rog ”structurat”. Am o carte mică, roșie de rugăciuni, care e în pragul descompunerii deja. Cărticica asta m-a însoțit peste tot de vreo nouă-zece ani încoace. Atunci când îmi propun ceva, obișnuiesc să-mi verific în rugăciune intențiile, să mă asigur că ceea ce vreau să fac e din iubire, e constructiv, nu-i o născocire de orgoliu rănit care se vrea satisfăcut cu orice preț. 

TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața?

SN: ”Venit pe lume”, de Margaret Mazzantini

TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?

SN: Au fost foarte multe, dar de departe cea mai importantă cumpănă fost în timpul sarcinii, când am făcut morfologia la douăsprezece săptămâni, iar rezultatele analizelor indicau un risc foarte mare ca Agnes să aibă sindrom Down. Aveam aproape 39 de ani, un istoric medical destul de urât, iar acum trebuia să aleg repede dacă fac mai multe investigații și dacă voi păstra sau nu sarcina, în caz că se confirmă același rezultat. Alegerea mea a fost să nu mai fac niciun alt test și să duc sarcina la bun sfârșit, pregătită sufletește să-mi iubesc și să-mi ocrotesc copilul oricum ar fi el, tipic sau cu nevoi speciale.

TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?

SN: Depinde cum definește fiecare eșecul. Eu m-am deprins să privesc nereușitele drept lecții necesare, sau chiar binecuvântări deghizate. Privind înapoi, aș zice ”Doamne, mulțam!” că nu mi-au ieșit toate lucrurile pe care mi le-am dorit. De unele chiar n-aveam nevoie, altele m-ar fi legat de oameni și conjuncturi în care nu cred că mi-ar fi fost bine. Îmi pui o întrebare la care nu știu cum să răspund, nu pentru că mi-ar fi mers toate strună, ci pentru că, atunci când ceva nu merge așa cum aș vrea, pentru mine ăsta nu e prilej de prăbușire ci, mai degrabă, de reflecție și reinventare.

TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare?

SN: Îl întreb pe soțul meu la ce oră trebuie să se trezească a doua zi și fixez alarma. Sunt singurul ceas deșteptător pe care Liviu nu-l poate ignora, toate celelalte pot suna, pot cânta, ar putea chiar să sară în aer, el doarme foarte bine. 

TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează.

SN: ”Numărul sfinților se înmulțește întotdeauna din numărul păcătoșilor”, Fericitul Augustin.

TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi?

SN: Capacitatea de a mă pune destul de ușor în papucii celuilalt mi-a ajutat în absolut toate aspectele vieții mele. Nu cred că am cultivat empatia cu bună știință, dar știu sigur că nu m-am ferit niciodată de dramele celorlalți, mi-am îngăduit să simt ce simt ceilalți, chiar dacă uneori n-a fost deloc ușor să mai disting care sunt emoțiile mele și care sunt ale celorlalți.

Sanda Nicola a lucrat în televiziune și în radio, iar munca sa de teren a făcut-o să vadă umanitatea cu alți ochi. Poți citi mai multe despre experiența sa de reporter în volumul pe care l-a publicat în 2018, Carte de Identitate. Este mama lui Agnes și trăiește, momentan, în Belgia. A terminat recent un master în Turism și Dezvoltare Regională la Universitatea din Liège și spune că se regăsește în munca de cercetare în științele sociale, unde nu mai este nevoită să păstreze, față de evenimente și de actorii lor, echidistanța impusă de postura de jurnalist.

Citește și:

Amalia Enache, prezentatoare de știri: ”Am grijă mereu să simt că-mi aparțin eu mie în continuare”

Marius Manole: ”Nu știi ce va urma, nu contează ce-a fost”

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Petronela Rotar: ”Mintea e un mecanism complicat și pervers”

OAMENI THRIVE//

Ana Moga, DJ Kiss FM: ”Aleg să mă pun mereu în locul celor din jur”

OAMENI THRIVE//

Diana Cosmin, jurnalistă: ”Viața e prea scurtă ca să faci pe plac tuturor”

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.