SELF-IMPROVEMENT//

Salvatorii copiilor noștri: eroi sau victime?

Fiecare salvator are nevoie să fie salvat. Uneori, chiar de el însuși.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Ce pot ascunde ambițiile proiectate asupra copiilor noștri.
– De ce iubirea pentru celălalt începe cu iubirea de sine.


În fiecare salvator, există o voce care strigă după ajutor. Și pentru că acest strigăt vine cu atâta diperare, căutăm frenetic în afara noastră pe altcineva care are nevoie de ajutor.

Paradoxal, persoanele care manifestă acest complex al salvatorului simt nevoia acută de a-i salva pe ceilalți, de a-i ajuta chiar și atunci când aceștia nu au nevoie sau nu solicită ajutorul. Salvatorii au nevoie ca alții să aibă nevoie de ei. Este singurul mod prin care ei se simt valoroși, utili, demni de a fi iubiți; o manieră prin care caută să-și umple un gol interior, să obțină aprobarea, validarea și aprecierea celor din jur, care reprezintă universul lor exterior. Din nefericire, nimeni din afara lor nu poate să-i salveze pe Salvatori de propriile nesiguranțe, nimeni nu poate să le ofere ce au nevoie, să le satisfacă nevoile emoționale. În pofida eforturilor și sacrificiilor pe care Salvatorul le face pentru cei din jur, recompensa nu este niciodată suficientă, pentru că nimeni în afară de sine însuși nu poate să-i ofere acea iubire, acea validare, acea acceptare de care are nevoie.

”Salvatorul” în postura de părinte

Când Salvatorul “de meserie” are copii, aceștia devin misiunea lui imposibilă, care trebuie dusă la capat cu orice preț, ca și cum este ultima lui șansă “de a-și reface viața”, de a o lua de la capat, de a “reuși”. Apariția copilului înseamnă că Universul îi mai dă o șansă pe care nu o poate pierde și își concentrează întreaga atenție asupra copilului, care devine un avatar al vieții sale. Acel copil va fi premiant (asta în cazul în care salvatorului i se spusese în copilărie că: “Nu ești bun de nimic !”, “Ești brânză bună în burduf de câine !”), va fi înscris în numeroase cluburi sau sporturi de echipă, chiar dacă nu le agreează (dacă copiii obișnuiau să râdă de salvator, fie că era plinuț și nu putea ține pasul cu ceilalți, fie că, de exemplu, avea ochelari și îl strigau “Aragaz cu patru ochi!”), va merge la o facultate bună și va face masteratul și poate chiar doctoratul (dacă salvatorul n-a reușit la facultate sau n-a putut merge, pentru că trebuia să lucreze și să asigure venitul pentru familia sa) și, cu siguranță, va avea o slujbă catalogată drept “de succes”, adică va fi avocat, medic (ca părintele salvator să-și confirme că poate reuși în viață). 

Salvatorii sunt acei părinți pe care-i auzi mereu spunând : “Dacă eu n-am avut, măcar să aibă copilul meu. Ai mei n-au putut să mă ajute, eu fac totul pentru copilul meu. El este viața mea, rațiunea mea de a trăi !”. Și punem astfel pe umerii copiilor noștri așteptările unor șiruri lungi de generații: ale noastre, ale părinților noștri pentru noi, ale bunicilor noștri pentru părinții noștri și pentru noi. Și lista poate continua la nesfârșit. 

Capcana intențiilor pozitive 

Salvatorul nu este un egoist, pentru că al său comportament este doar modul în care acesta s-a adaptat la evenimentele din viața sa, la devalorizarea constantă din copilărie, din adolescență. Am lucrat cu numeroși adulți, care continuă să fie salvatorii nesolicitați ai mamei care trece printr-un divorț, de exemplu, al surorii, al celorlalți membrii ai familiei. Astfel, își demontrează sieși și celorlalți că este un om valoros, capabil, demn de apreciere, admirațe și iubire.

Numeroasele conflicte dintre părinți sau abandonul unuia dintre părinți poate trezi într-un copil nevoia de a fi salvatorul celuilalt părinte și, ulterior, al copiilor săi. Pentru că acesta a rămas cu vina de a nu fi putut salva celălalt părinte, fie din fața morții, fie din trauma unui divorț, iar ca adult, încearcă să le vindece prin salvarea celorlalți.

Pentru copilul Salvatorului, aceasta este o povară, un fel de privare de liber arbitru, de dreptul de a alege și de a-și făuri propria viață. I se ia dreptul de a greși și, astfel, dreptul de a crește, de a învăța și a evolua. Un copil nu poate învăța dacă nu este pus în situația de a alege pentru sine, de a deosebi ce-i face bine de ce-i face rău. 

Copilul Salvatorului va avea o stimă de sine scăzută, senzația că nu este bun de nimic. Iar relația celor doi, ca orice alt tip de relație, are nevoie să se întâmple firesc, între două persoane independente și care-și asumă responsabilitatea pentru propria stare de bine. Însă, atunci când unul din parteneri (copilul) nu-și asumă propria viață și evoluție, celălalt – Salvatorul – va trebui să se îngrijească de fericirea lui. Este cazul copiilor mari care, la 40 de ani, încă locuiesc cu părinții, din diverse motive, foarte bine justificate. O astfel de relație simbiotică se termină mereu cu frustrări și dezamăgiri, pentru că unul va fi copleșit de responsabilități, iar celălalt va simți că nu i s-a oferit șansa să-și trăiască viața după bunul plac. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Dreptul de a-ți duce singur bătăliile 

Copiii noștri n-au nevoie să le rezolvam problemele, ci să-i învățăm cum să le rezolve. Un copil are nevoie să aleagă, să greșească și să învețe din greșelile sale, ca să crească, să se dezvolte sănătos, să dezvolte încredere în abilitățile și capacitățile sale. Are nevoie să-l lăsăm să-și ducă propriile bătălii, pentru a învăța ce înseamnă conflictul și cum îl poate soluționa. 

Sigur că este un exercițiu de voință să renunțăm la a mai “sări în ajutorul copiilor noștri”, chiar și atunci când nu ne solicită ajutorul, pentru ca nu dorim să-i vedem în suferință, dezamăgiți sau plângând. Cu o fiică majoră, nu a fost ușor de la început să stau și să nu îi ofer sfaturi nesolicitate privind alegerile legate de relația ei, de ce are nevoie, de cum să gestioneze anumite situații. 

Dar am avut nespusa bucurie de a savura fiecare mică victorie a ei, fiecare ocazie în care a dat dovadă de maturitate și nu m-am grăbit să o judec dacă ceva nu i-a ieșit sau când a renunțat la anumite situații. Am realizat că dorința mea de a interveni în forță este dorința copilului interior, acel micuț care, în copilărie, nu s-a simtit ocrotit, sprijinit, încurajat și/sau mângâiat. Este copilul căruia nu i s-au citit povești de “noapte bună”, dar a auzit la nesfârșit povești despre părinții care l-au abandonat, fără să le pese de el. Acel copil țipă după ajutor, după atenție și după mângâiere. După “Te iubesc, ești minunat !”. Iar pentru că adultul ignoră nevoile acestui copil rămas captiv în el, caută să-și ofere ajutorul în exterior. Și cei mai la-ndemână ne sunt copiii, partenerii de viață, părinții și prietenii. 

Odată conștientizate aceste lucruri, Salvatorul își poate da jos mantia și pune în cui spada, poate lăsa bidiviul alb să pască liniștit pe Câmpiile Elizee și să-și amintească că este responsabil doar pentru propria viață. Ca și copilul său, de asemenea, este o ființă independentă, care are dreptul la propria viață, așa cum alege să și-o creioneze.

Salvatorul poate, în sfârșit, păși afară din costumul său, să-și exploreze propriile limite pentru a înțelege că și ceilalți au limitele și granițele lor personale și că avem nevoie să ni le exprimăm, pentru ca ceilalți să poată începe să ni le respecte. Cu pași mici, stabilind noi reguli de comunicare cu cei apropiați, cu cei de la serviciu, până când vechea viață de salvator nu-i mai lipsește. Până când viața însăși devine provocarea supremă.

Și chiar și atunci când cineva îi solicită ajutorul, Salvatorul își poate da voie să-și acorde un timp de gândire pentru a răspunde. Iar dacă timpul, resursele interioare, prioritățile și energia îi permit să spună ”da”, Salvatorul poate, de dragul aventurii, să întindă o mână de ajutor.

Citește și:

10 comportamente toxice ale părinților care determină copiii să devină adulți disfuncționali

Gáspár György: “În momentele grele, important este să nu ne lăsăm purtați de mentalitatea de victimă”

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ce să facem pentru sănătatea emoțională a copiilor noștri în perioada de izolare?

SELF-IMPROVEMENT//

Copilăria în pandemie

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.