SELF-IMPROVEMENT//

Rușinea ne conduce viața pentru că noi îi dăm voie

Cum putem lupta cu tiparele sociale care ne fac rău.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum este rușinea înrădăcinată timpuriu în mentalul nostru colectiv.
– De ce culturile estice sunt centrate pe rușine, ca suprem element de control și frică.


Există o scenă în serialul „Game of Thrones”, pe care o știu cu siguranță atât fanii înfocați, cât și oamenii care cunosc povestea doar din auzite sau din ceea ce le-a apărut în newsfeed de-a lungul vremii. 

E vorba despre scena în care Septa Unella, reprezentanta cultului fanatic al lui High Sparrow, o obligă pe Cersei Lannister să mărșăluiască dezbrăcată pe străzile din cetate, mergând în spatele ei și strigând la fiecare pas „Shame! Shame!”.

Când am văzut acea scenă prima dată, am simțit un fior rece și nu datorită vreunei simpatii pentru Cersei. Pur și simplu, a fost o scenă greu de vizionat la nivel uman, una care te face să te strângi în scaun și, ca să folosim o expresie la modă, te afectează emoțional.

De ce? Pentru că toți am auzit aceste cuvinte de-a lungul vieții și, chiar dacă nu s-a aflat în spatele nostru nicio persoană în carne și oase care să ne strige la fiecare pas „Rușine, rușine”, acesta a fost mesajul pe care l-am receptat din toate părțile. Mult mai subtil, conviețuirea cu rușinea ne-a făcut să ne simțim adesea dezgoliți și vulnerabili în fața lumii.

De altfel, conform antropologului James M. Schultz, termenul de „shame” vine de la rădăcina teutonă a verbului „skem”, care înseamnă exact ”a se acoperi pe sine”. Pentru că, după cum învățăm de timpuriu, unele părți ale noastre nu sunt demne să fie descoperite.

Vesticii se simt vinovați, nouă ne e rușine 

Rușinea este o problemă general-umană, dar, cultural vorbind, estul a fost mereu mai predispus la incidența ei. Prima care a explicat fenomenul a fost antropologul Ruth Benedict în studiul ei din 1946 intitulat ”The Chrysanthemum and the Sword”. În această lucrare, Benedict compara cultura japoneză cu cea americană, explicând pentru prima oară diferența dintre „cultura rușinii” și „cultura vinovăției”. 

Dacă americanii și vesticii în general sunt hăituiți de ideea de vinovăție, japonezii și orientalii în general sunt îngroziți de rușine și de ostracizarea publică în urma unui comportament „rușinos”.

De la Benedict încoace, antropologia a preluat și a dezvoltat aceste noțiuni, înrădăcinând ideea că fiecare cultură are un element definitoriu care stârnește teamă. În cazul culturilor bazate pe rușine ca păcat suprem, întrebarea pe care ești programat să ți-o adresezi neîncetat este: „Dacă mă fac de rușine?”. 

Noi, ca societate adânc-înrădăcinată în tradiții, cutume și „așa se face”, ne raliem tipului de „cultură a rușinii”, de aceea cuvântul în sine se află pe buzele noastre neîncetat.

Dacă vinovăția este asociată unei acțiuni concrete, tot antropologul James M. Schultz explica faptul că rușinea este mult mai perfidă și profundă, fiind ancorată în însăși conștiința noastră de sine.

Nu este de mirare, având în vedere că rușinea ne înconjoară din primele momente ale vieții și pe măsură ce avansăm printre straturi și convenții sociale, ea își strânge lațul. Educația românească, de exemplu, abundă în tipare transmise inter-generațional: „Nu ți-e rușine, fetiță mare și plângi așa?”, „Nu îți ridica rochița, că e rușine”, „Nu mai țipa la mine, că aud vecinii și ne facem de rușine!”, „Nu se cade să faci asta, ne faci de rușine!”.

Multe mame tinere se plâng că ies cu copilul la plimbare și oameni străini simt nevoia să intre în vorbă cu glume nepotrivite precum: „Vaai, așa băiat mare și merge încă în căruț? Ce rușine!” sau să „ajute” mama într-un moment în care copilul plânge, intervenind cu un brutal „De ce plângi? Vrei s-o faci pe mama de rușine?”.

Rușinea: de la emoție la tulburare psihică

Orice acțiune are ancorată, ca o piatră de moară, componenta de rușine. Ea contaminează totul, făcând imposibilă disocierea de adevăratele noastre dorințe și nevoi. 

Astfel, de la un anumit punct încolo nu mai contează fericirea, împlinirea, realizarea propriilor dorințe și nici măcar sănătatea sau starea de bine general. Contează doar evitarea rușinii.

Prevalența rușinii sociale este atât de mare încât m-am cutremurat să aflu de cazul unei fete care fusese bătută crunt de soț la câteva luni după căsătorie și, deși ajunsese chiar în spital în urma bătăilor, părinții amenințau că o reneagă dacă divorțează sau dacă povestește măcar cuiva despre ceea ce i se întâmplă. Motivul: dezvăluirea situației i-ar fi făcut „de rușine” în fața tuturor prietenilor și rudelor. 

Faptul că rușinea naște monștri nu este, așadar, numai un element figurativ. Și, din păcate, poate naște și grave probleme psihice.

În studiul științific „Social transition, exclusion, shame and humiliation”, realizat de Robert Oravecz, Lilla Hárdi, & László Lajtai și centrat pe cazuistica Europei Centrale și de Est, autorii explică, printre altele, faptul că rușinea a devenit o temă tot mai interesantă pentru oamenii de știință ai secolului nostru dintr-un motiv alarmant: apariția unor noi entități psihopatologice, sindroame și tulburări având la bază rușinea. 

Psihologul american Gershen Kaufman a scris și o lucrare de referință, numită „The Psychology of Shame: Theory and Treatment of Shame-based Syndromes („Psihologia rușinii: teoria și tratamentul sindroamelor psihologice bazate pe rușine”), în care explică felul în care anxietatea și depresia se grefează uneori pe fondul sentimentelor pregnante de rușine în raport cu societatea.

Chiar dacă ieșirea din caruselul rușinii pare adesea imposibilă, nu înseamnă că trebuie să mergem în linie dreaptă spre cazuistica lui Kaufman. Există câteva moduri de a lupta cu rușinea, iar trei dintre cele testate chiar de mine sunt acestea:

1. Dezvoltarea respectului de sine

Rușinea merge mână-n mână cu o încredere scăzută în propria persoană, lucru de altfel logic: când îi repeți unui om încă din fragedă pruncie că tot ceea ce face atrage după sine „rușinea”, încrederea lui în propriile forțe și în propriul discernământ scade.

Autoarea Brene Brown descria extrem de sugestiv rușinea: „Acel sentiment care face să ne traverseze un val fierbinte din cap până-n picioare, făcându-ne să ne simțim mici, inadecvați și niciodată suficient de buni”.

Redobândirea respectului de sine ia timp și funcționează la fel ca procesul de regenerare a unei plante care a stat fără apă multă vreme: nu poți turna doi litri la rădăcina ei deodată și să te aștepți să-și revină peste noapte. 

E nevoie de răbdare și constanță. Așa cum rușinea ne-a fost „turnată” constant în ureche, putem să turnăm „antidotul” ei, adică încredere în deciziile noastre și în busola noastră interioară.

Data viitoare când o să-ți vină în minte „Te faci de rușine, ce-o să zică lumea?!”, nu lăsa întrebarea în aer. Răspunde-ți: „Chiar așa… și ultima oară ce a zis?”.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


2. Detașarea

Nu există un remediu magic pentru vindecarea „rușinilor” eronate din trecut, dar vestea bună este că putem începe chiar acum să luptăm în mod activ cu acest flagel.

Cum? Analizându-ne noi pe noi și fiind prezenți și concentrați în clipa prezentă, pentru a observa când se declanșează „butoanele” rușinii. De multe ori ele merg pe pilot automat: cineva ne spune ceva, ni se pare că suntem priviți într-un mod ciudat sau ne aflăm în fața unei decizii complicate și, în loc să reacționăm în funcție de datele din prezent, activăm temeri și neliniști din trecut. 

Inclusiv când mergem pe stradă și cineva se uită insistent la noi, primul impuls nu este să zâmbim la gândul că persoana ne admiră, ci să ne panicăm pe motiv că sigur avem o pată pe haină sau arătăm ridicol. Într-atât de adâncită este teama de a nu ne face de „râs”.

În asemenea situații, tot ce putem face este să ne detașăm și să privim situația ca și cum am analiza un caz în laborator: de ce am reacționat așa? Care este vocea pe care am auzit-o în fundal? De unde vine ea? Ce anume ne-am amintit în acest moment?

Nu trebuie să fim psihologi ca să facem asta, toți avem instincte și intuiții neascultate și învățând să chestionăm propriile stări de disconfort, înlocuim „pilotul automat” cu trăitul conștient. 

Până când, într-o zi, o să descoperim că la primul indicator de „rușine” de altădată facem un pas înapoi și, exact ca într-o fereastră de computer, în loc de accept, apăsăm dismiss.

3. Perspectiva

Rușinea este principalul motiv pentru care NU facem lucruri. Pentru că perspectiva de a ne „face de rușine” în fața unui public imaginar naște o frică mai intensă decât dorința de a reuși. În acest fel, rușinea ne ține departe de toate lucrurile bune pe care ni le dorim în viață.

Deloc întâmplător, față de cultura americană a eșecurilor repetate, unde fiecare om de afaceri de succes se laudă cu tot curajul asociat zecilor de încercări eșuate până la marea reușită, în țara noastră, eșecul este una dintre cele mai mari frici la nivel colectiv.

Tocmai de asta, fie nu facem nimic de teama eșecului, fie ne străduim să găsim scenariul „ideal, perfect și fără cusur” (a se citi „inexistent”!), înainte să avem curajul măcar să ne avântăm în ceva. Perspectiva de a nu reuși ne paralizează, pentru că știm că lumea va râde de noi și ne vom face de rușine pentru totdeauna.

Mark Twain avea o vorbă extraordinară: „Peste 20 de ani, îți va părea rău doar după lucrurile pe care nu le-ai făcut”. Tot acesta este și singurul remediu în fața „rușinilor” noastre, de orice fel ar fi ele. 

Peste 20 de ani, îți va părea rău că te-ai făcut de rușine încercând să pui pe roate o afacere care n-a mers sau că ai rămas cu un vis pe care nici n-ai încercat să-l împlinești? O să te dai de ceasul morții că ai divorțat, că ai schimbat cariera sau că ai ales un alt stil de viață de cât își dorea societatea? Sau o să te gândești, cu tristețe, că ai fi putut trăi o altă viață, poate mai fericită sau mai asumată?

Cu siguranță nimeni nu ajunge pe patul de moarte cu gândul: „Oh Doamne, dacă aș da timpul înapoi, aș vrea să nu mă fi făcut de rușine de atâtea ori!”. 

În schimb, cele mai multe dintre confesiunile muribunzilor se leagă de toate lucrurile pe care și le-au dorit din toată inima și n-au mai ajuns să le facă, din diferite motive. Ține doar de noi ca, într-o zi, rușinea să nu fie unul dintre motivele pentru care ne-am ratat viața.

Citește și:

11 lucruri pentru care NU trebuie să-ți mai ceri scuze

Vrei să ai mai multă încredere în tine? Nu-ți mai cere scuze!

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Accidentul care mi-a schimbat viața

EFICIENȚĂ//

Viața în izolare: de ce muncim mai mult decât până acum?

SELF-IMPROVEMENT//

De ce rămân victimele abuzurilor domestice în relația cu agresorul?

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.