WELLBEING//

Recomandarea Thrive: De ce nu fac zebrele ulcer, Robert M. Sapolsky

Descoperă o carte care explică pe înțelesul tuturor ce este stresul, cum ne îmbolnăvește și cum îl putem combate.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce anticiparea unui eveniment poate fi mai stresantă decât evenimentul în sine.  
– Cum neîndemânarea unui savant în mânuirea șoarecilor de laborator a dus la descoperirea efectelor devastatoare ale stresului.  


În esență, noi, oamenii, trăim destul de bine și suficient de mult și suntem îndeajuns de inteligenți ca să generăm tot felul de evenimente stresante doar în mintea noastră. Câți hipopotami se frământă întrebându-se dacă asigurările sociale îi vor susține pentru tot restul vieții sau ce vor spune la o primă întâlnire amoroasă?

Privit din perspectiva evoluției regnului animal, stresul psihologic de durată este o invenție recentă, în cea mai mare parte limitată la oameni și la alte primate sociale. Putem avea emoții violente (care provoacă și un tumult în organismul nostru), stările afective fiind stârnite doar de niște gânduri. ”Doi oameni pot sta față în față nefăcând nimic mai solicitant din punct de vedere fizic decât să mute din când în când niște piese de lemn, ceea ce poate fi totuși o activitate costisitoare sub aspect emoțional: în timpul turneelor la care participă, marii maeștri șahiști își pot supune organismul unor solicitări metabolice care se apropie de consumul fizic al atleților în toiul unei întreceri sportive. Sau o persoană poate să nu facă nimic mai incitant decât să semneze o foaie de hârtie: dacă tocmai a semnat ordinul de concediere a unui rival detestat, după luni de intrigi și de uneltiri, reacțiile sale psihologice pot fi șocant de asemănătoare cu cele trăite de un babuin din savană, care tocmai s-a întins și i-a ars o palmă unui rival. Iar dacă un ins a petrecut luni întregi răsucindu-și măruntaiele, frământat de anxietate, de furie și de tensiune, toate cauzate de o problemă emoțională, este foarte posibil să se îmbolnăvească.

Aceasta este ideea centrală a cărții: dacă ești acea zebră care fuge ca să-și salveze viața ori acel leu care se repede spre hrana lui, mecanismele fiziologice de reacție ale organismului tău sunt superb adaptate să facă față unor asemenea situații critice de scurtă durată. Pentru imensa majoritate a fiarelor de pe această planetă, stresul este legat de o criză pe termen scurt, după care dispare ori criza, ori animalul. Când stăm cu brațele încrucișate și ne facem griji legate de niște lucruri stresante, declanșăm aceleași reacții fiziologice – dar acestea sunt potențial dezastruoase când sunt provocate în mod cronic. Un mare volum de dovezi sugerează că bolile cauzate de stres apar, predominant, în urma faptului că declanșăm atât de frecvent un sistem fiziologic care a evoluat să reacționeze față de pericole fizice acute, dar noi îl punem în funcțiune, luni de-a rândul, făcându-ne griji legate de ipoteci, relații sociale și promovări.

Diferența dintre modalitățile în care ne stresăm noi și cele în care este stresată o zebră ne permite să începem a ne căzni cu niște definiții. Pentru început, trebuie să evocăm un concept care v-a torturat la ora de biologie din clasa a noua și la care, să sperăm, nu a  trebuit să vă mai gândiți de atunci – homeostaza. Ah, acel concept vag amintit, ideea că organismul are nevoie de un nivel ideal de oxigen, de un grad ideal de aciditate, de o temperatură ideală și așa mai departe. Toate aceste diferite variabile se mențin într-un echilibru homeostatic, starea în care toate tipurile de măsurători fiziologice se păstrează la nivel optim. După cum s-a observat, creierul a evoluat să urmărească homeostaza.

Acest fenomen ne permite să elaborăm câteva simple definiții de lucru, care vor fi suficiente pentru o zebră și un leu. Un stresor este orice element din lumea exterioară care vă scoate din echilibrul homeostatic, iar stresoreacția este ceea ce face corpul vostru pentru restabilirea homeostazei. 

Dar când discutăm despre noi și despre înclinația noastră omenească de a ne îmbolnăvi de îngrijorare, trebuie să lărgim noțiunea de stresori dincolo de sensul ei primar, de eveniment care vă scoate din echilibrul homeostatic. Un stresor poate fi, de asemenea, anticiparea acelui eveniment. Uneori, suntem destul de inteligenți ca să prevedem anumite lucruri și, bazându-ne numai pe anticipare, putem declanșa o stresoreacție la fel de energică pe cât ar fi fost în cazul producerii efective a evenimentului. Unele aspecte ale stresului anticipativ nu sunt specifice doar omului – dacă sunteți un ins înconjurat de o bandă de mardeiași într-o stație pustie de metrou sau o zebră care dă nas în nas cu un leu, probabil că inima începe să vă bată nebunește, deși nu ați suferit (încă) nici o vătămare fizică. Dar, spre deosebire de speciile mai puțin sofisticate din punct de vedere cognitiv, noi putem declanșa o stresoreacție gândindu-ne la niște stresori potențiali, care ne pot tulbura echilibrul homeostatic într-un viitor îndepărtat. De exemplu, gândiți-vă la fermierul african care vede cum un roi de lăcuste se abate peste recolta lui. A luat un mic dejun sățios și nu suferă un dezechilibru homeostatic provocat de foame, dar acel om va declanșa o stresoreacție. Zebrele și leii pot să vadă pericolul venind peste un minut și mobilizează anticipativ o stresoreacție, dar nu pot fi stresați de niște evenimente din viitorul îndepărtat. 

Și, uneori, oamenii pot fi stresați de lucruri care pur și simplu nu au sens pentru zebre și lei. Nu este o trăsătură generală a mamiferelor să-și facă griji legate de ipoteci sau de autoritățile fiscale, de vorbitul în public, de ceea ce vom spune la un interviu de angajare sau de inevitabilitatea morții. Experiența noastră omenească este suprasaturată de stresori psihologici, aflați la mare distanță de lumea foamei, a rănilor, a sângerării sau a temperaturilor extreme. Când activăm stresoreacția de teama unui pericol care se dovedește real, ne felicităm pentru că această abilitate cognitivă ne permite să ne pregătim din timp apărarea. Și aceste măsuri defensive anticipative pot oferi o foarte bună protecție, datorită faptului că o mare parte din stresoreacție este pregătitoare. Dar, când intrăm într-o agitație fiziologică și activăm stresoreacția fără nici un motiv sau din pricina unor evenimente pe care nu le putem influența absolut deloc, numim acest proces ”anxietate”, ”nevroză”, ”paranoia” sau ”ostilitate inutilă”.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Așadar, stresoreacția poate fi mobilizată nu doar ca reacție față de niște noxe fizice sau psihologice, dar și față de așteptarea lor. Această generalitate a stresoreacției este cea mai surprinzătoare – un sistem fiziologic activat nu doar de tot felul de dezastre fizice, ci și, în egală măsură, de reprezentarea lor. Această generalitate a fost mai întâi apreciată acum 65 de ani de unul dintre nașii fiziologiei stresului, Hans Selye. Ca să glumim nițel, fiziologia stresului există ca disciplină pentru că acest om a fost în același timp un savant foarte pătrunzător și un jalnic experimentator cu șoareci de laborator.

În anii 1930, Selye își începea cercetările în endocrinologie, studiul comunicării hormonale în corp. În mod firesc, fiind un tânăr și necunoscut profesor-asistent, era în căutarea unei teme cu care să-și înceapă cariera de cercetător. Un biochimist tocmai izolase un extract ovarian și colegii se întrebau ce efecte ar putea să aibă asupra corpului. Selye a obținut o parte din marfa biochimistului și s-a apucat să-i studieze efectele. A încercat zilnic să injecteze șoarecilor extractul, nedovedind însă, după câte se pare, o prea mare dexteritate. Selye încerca să injecteze șoarecii, nu reușea să-i prindă, îi scăpa pe jos și își petrecea jumătate de dimineață chinuindu-se să pună mâna pe ei sau gonindu-i cu mătura de sub chiuvetă și așa mai departe. După câteva luni, Selye și-a examinat șoarecii și a descoperit ceva extraordinar: animalele aveau ulcerații peptice, prezentau o lărgire considerabilă a glandelor suprarenale (care generează doi importanți hormoni de stres) și o restrângere a țesuturilor imunitare. Era încântat: descoperise efectele misteriosului extract ovarian.

Ca un bun savant ce era, a avut și un grup de control: șoareci injectați zilnic numai cu substanță salină în locul extractului ovarian. Zilnic, și aceștia au fost înțepați, scăpați pe jos, fugăriți și goniți. În cele din urmă, ce să vezi? – șoarecii din grupul de control prezentau aceleași ulcerații peptice, glande suprarenale mărite și atrofierea țesuturilor sistemului imunitar. Selye a interpretat minuțios ceea ce observase. Modificările fiziologice nu se puteau datora, la urma urmei, extractului ovarian, de vreme ce aceleași modificări apăreau atât în grupurile de control, cât și în cele experimentale. Ce aveau în comun cele două grupuri de șoareci? Selye s-a gândit că era vorba despre injecțiile sale, câtuși de puțin netraumatice. Ca să testeze această idee, a lăsat niște șoareci pe acoperișul clădirii în timpul iernii, pe alții i-a dus în sala cazanelor de termoficare. Alții au fost supuși unor proceduri chirurgicale. În toate cazurile, a constatat incidența crescută a ulcerațiilor peptice, extensia suprarenalelor și atrofierea țesuturilor imunitare.

Acum știm exact ce observa Selye. Tocmai descoperise vârful aisbergului bolii cauzate de stres. Legenda (în cea mai mare parte răspândită chiar de însuși Selye) spune că el a fost persoana care, căutând un mod de a descrie caracterul nespecific al neplăcerilor față de care reacționau șoarecii, a împrumutat un termen din fizică și a proclamat că șoarecii sufereau de ”stres” – de apăsare sau presiune. În realitate, prin anii 1920, termenul fusese deja introdus în medicină, cam cu același sens utilizat astăzi, de un fiziolog pe nume Walter Cannon. Ceea ce a făcut Selye a fost să definească formal conceptul prin două idei:

  • Corpul posedă un set de reacții surprinzător de asemănătoare (pe care el l-a denumit sindrom de adaptare generală, dar pe care îl numim astăzi stresoreacție) față de o mare varietate de stresori.
  • Dacă stresorii acționează prea mult timp, ne pot îmbolnăvi. 

Fragment din cartea De ce nu fac zebrele ulcer? Ce este stresul, cum ne îmbolnăvește și cum îl putem combate?, Robert M. Sapolsky, editura Publica.  

Citește și:

Cum scapi de stres: un ghid la îndemâna oricui

Cele mai eficiente 5 moduri de a te detașa de stres

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Copilăria în pandemie

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să-ți crești toleranța la frustrare: instrumente pentru o minte mai limpede

SELF-IMPROVEMENT//

“În ce tabără ești?” sau despre cum se schimbă oamenii

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.