MISIUNE//

Recomandarea Thrive: Cu ultima suflare

Ce face ca viața să merite trăită atunci când știi că moartea nu e departe.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Ce este sindromul psihogen și cum se manifestă el.
– De ce este important pentru medici să înțeleagă identitatea și valorile pacienților lor, atunci când îi tratează.


Cu ultima suflare, uluitorul volum de memorii al lui Paul Kalanithi publicat de editura Nemira, reprezintă cronica emoționantă și lucidă a transformării unui student la medicină, idealist și entuziast, într-un neurochirurg de succes, cu o carieră importantă în față, apoi în pacient și în tatăl care trebuie să-și înfrunte propria moarte. La 36 de ani, Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări radicale: medicul care trata pacienți în fază terminală se transformă în pacientul care luptă să trăiască. De ce merită trăită viața? Ce faci când viitorul rămâne un etern prezent? Ce înseamnă să ai un copil când nu mai ai nicio șansă la viață?

Iată doar câteva dintre întrebările la care autorul acestei mărturii profund emoționante caută răspuns. Cartea lui Paul Kalanithi este o meditație de neuitat despre înfruntarea morții și un grandios elogiu adus vieții. Publicăm mai jos un fragment:

O femeie de 35 de ani stătea în patul de la Reanimare, îngrozită peste poate. Făcea cumpărături pentru ziua de naștere a surorii ei, când a suferit o criză convulsivă. Analiza cu computerul tomograf a arătat o tumoare benignă care îi apăsa pe lobul frontal drept. Din punctul de vedere al riscului, era cel mai bun tip de tumoare cu care puteai să te alegi, situată în cel mai bun loc posibil.

Aproape sigur operația urma să elimine convulsiile. Alternativa era un tratament pe viață cu anticonvulsive toxice. Dar se vedea clar că ideea unei operații pe creier o îngrozea cel mai tare. Era singură și într-un loc ciudat, fiind luată pe sus din spațiul familiar al unui centru comercial și adusă în mijlocul unor sunete și alarme bizare și al mirosurilor antiseptice de la Reanimare. Probabil că ar fi refuzat categoric operația dacă m-aș fi lansat într-un discurs plin de detalii legate de riscuri și de complicațiile posibile. Aș fi putut proceda așa, aș fi notat refuzul în fișa ei medicală, considerând că mi-am făcut datoria, și aș fi trecut la următoarea sarcină.

În schimb, cu permisiunea ei, i-am chemat familia și împreună am discutat calm toate opțiunile. Pe măsură ce le explicam, am observant cum magnitudinea alegerii cu care se confrunta se transformă într-o decizie grea, dar de înțeles. M-am întâlnit cu ea într-o zonă unde era o ființă umană, și nu o problemă care trebuia rezolvată. A ales operația, care a decurs fără incidente. A plecat acasă două zile mai târziu și n-a mai suferit niciun fel de convulsie după aceea.

Orice boală majoră transformă viața unui pacient și a familiei sale. Dar bolile cerebrale au o bizarerie suplimentară, aproape ezoterică. Moartea unui fiu deja distruge universul ordonat al părinților. Ce se întâmplă oare când pacientul este în moarte cerebrală, dar trupul îi este cald și inima continuă să-i bată? Semnificația cuvântului „dezastru“ ar fi o stea care se dezintegrează. Nicio altă imagine nu exprimă mai bine privirea unui pacient când aude diagnosticul neurochirurgului. Uneori, vestea șochează atât de mult mintea, încât creierul suferă un scurtcircuit. Acest fenomen se numește sindrom „psihogen“, o versiune gravă a leșinului pe care mulți îl experimentează la auzul unor vești proaste. Când mama, aflată la colegiu singură, a auzit că tatăl ei, care se luptase pentru dreptul la educație în zonele rurale ale Indiei din anii 1960, murise, după o lungă perioadă de spitalizare, a suferit un atac psihogen, care a continuat până când s-a întors acasă, ca să participe la înmormântare. Unul dintre pacienții mei, după ce a fost diagnosticat cu cancer la creier, a căzut brusc în comă. Am solicitat o serie de analize și teste, în căutarea cauzei, fără niciun rezultat. Testul suprem era și cel mai simplu: i-am ridicat brațul deasupra feței și i-am dat drumul. Un pacient aflat în comă psihogenă mai are voință cât să se ferească de propriile lovituri. Tratamentul constă în discuții calme cu pacientul, în timpul cărora vorbele tale pătrund în mintea lui și pacientul se trezește.

Cancerul la creier apare în două forme: cancer primar, născut în creier, și metastazele, care migrează din altă parte a corpului, de obicei de la plămâni. Chirurgia nu înlătură boala, dar prelungește viața. Pentru majoritatea bolnavilor, cancerul la creier anunță că moartea vine într-un an, maximum doi. 

Doamna Lee avea spre 60 de ani și ochi verzi-deschis. Fusese transferată pe secția mea cu două zile mai devreme, de la spitalul de lângă casa ei, care se afla la 160 de kilometri depărtare. Soțul ei, îmbrăcat cu o cămașă în carouri, băgată în blugii bufanți, stătea lângă ea, jucându-se cu verigheta. M-am prezentat și ne-am așezat, iar ea mi-a spus povestea ei. În ultimele câteva zile, a simțit o furnicătură în mâna dreaptă, după care a început să n-o mai poată controla, până când n-a mai reușit să-și încheie nasturii de la bluză. S-a dus la Urgențe, la spitalul local, temându-se de un atac cerebral. A făcut un RMN și medicii au trimis-o aici.

– V-a explicat cineva ce a arătat RMN-ul? am întrebat-o.

– Nu.

Pasaseră mingea, așa cum se întâmplă de obicei în cazul veștilor proaste. Adesea intram în conflict cu oncologii, a căror treabă era să le explice pacienților ce se petrece cu ei. De câte ori nu procedasem și eu la fel? Atunci am hotărât să spun stop.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


– În regulă, am zis. Avem multe de discutat. Dacă nu vă supărați, îmi puteți spune ce anume presupuneți dumneavoastră că se întâmplă? Mă ajută să aud și părerea dumneavoastră, ca să mă asigur că nu las întrebări fără răspuns.

– Eu credeam că am suferit un atac cerebral, dar bănuiesc că nu e așa, nu?

– Corect. Nu ați suferit un atac cerebral.

Am făcut o pauză. Vedeam enormitatea prăpastiei dintre viața pe care o avusese cu o săptămână în urmă și cea pe care urma să o trăiască. Ea și soțul ei nu păreau pregătiți să audă cancer la creier – dar cine e oare pregătit? –, așa că am făcut câțiva pași înapoi.

– RMN-ul a arătat o masă tumorală în creier, care este și cauza simptomelor.

Tăcere.

– Vreți să vedeți rezultatul?

– Da.

Am afișat imaginile pe computerul de lângă pat, arătându-i nasul, ochii și urechile, ca să se orienteze mai ușor. Cu ajutorul mouse-ului am mărit imaginea tumorii, un inel alb și umflat care înconjura un centru negru, necrotic.

– Ce este asta? a întrebat ea.

Ar putea fi orice. O infecție. Nu vom ști decât după operație. Înclinam să răspund evaziv, să-i las măcinați de griji, fără răspunsuri clare.

– Nu vom ști sigur decât după operație, am început, dar arată ca o tumoare pe creier.

– E cancer?

– Din nou, nu știm cu siguranță, până când nu o îndepărtăm și până când nu va fi examinată de medicii patologi. Dacă ar fi să ghicesc, aș spune că da.

Pe baza imaginii, în mintea mea nu exista niciun dubiu că aveam de-a face cu un glioblastom – o formă agresivă de cancer la creier, cel mai rău cu putință. Am procedat cu blândețe, citind semnalele transmise de doamna Lee și de soțul ei. Odată ce am menționat posibilitatea cancerului la creier, mă îndoiam că-și vor mai aminti ceva după aceea. O doză de tragedie se servea cel mai bine cu lingura. Numai câțiva pacienți cereau toate informațiile imediat. Însă mulți aveau nevoie de timp să asimileze ce li se spusese. Nu întrebau nimic de prognostic, spre deosebire de situația traumelor cauzate de accidente. Atunci nu aveai decât vreo zece minute ca să explici și să iei o decizie majoră. Acum însă îmi permiteam să las lucrurile să se liniștească. Am discutat în detaliu la ce anume să se aștepte în următoarele zile. Îi vom rade doar o mică zonă de păr, ca să nu-i afecteze înfățișarea foarte mult. Brațul avea să-i slăbească imediat după operație, dar, ulterior, își va recăpăta puterea. Dacă totul mergea bine, în trei zile va fi externată. Acesta era primul pas dintr-un maraton. Odihna era foarte importantă. Nu mă așteptam ca ei să rețină tot ce le povestisem, dar oricum urma să discutăm din nou.

După operație, am vorbit iarăși, de data aceasta despre chimioterapie, radiații și prognostic. Până la momentul respectiv, învățasem două reguli de bază. În primul rând, statisticile detaliate sunt pentru sălile de cercetare, nu pentru saloanele de spital. Statistica standard, curba Kaplan–Meier, măsoară numărul pacienților care supraviețuiesc în decursul timpului. Este etalonul cu ajutorul căruia măsurăm progresul și înțelegem cruzimea bolii. Pentru glioblastom, curba scade razant până la 5%, reprezentând pacienții care mai trăiesc doi ani. În al doilea rând, este foarte important să explici cu acuratețe, dar să lași și loc pentru speranță. În loc să spui „rata de supraviețuire medie este de 11 luni“ sau „există un risc de 95% să muriți în doi ani“, poți zice: „Majoritatea pacienților trăiesc mai multe luni și, uneori, chiar și doi ani.“ E o descriere mult mai onestă. M-am întrebat atunci cine erau acei medici îndoielnici care dădeau numere precise („Mi-a spus doctorul că mai am șase luni de trăit“) și cine îi învățase asemenea statistici.

La auzul veștilor, pacienții rămân, de obicei, muți. (Unul dintre sensurile timpurii ale cuvântului pacient este, în fond, „cel care îndură greutăți fără să se plângă“.) Din demnitate sau din cauza șocului, tăcerea domnește suverană și singura metodă de comunicare este strângerea mâinii. Câțiva dintre ei se îmbărbătează imediat (de obicei partenerul, nu pacientul): „Vom lupta și vom învinge, domnule doctor.“ Armamentul variază și el, de la rugăciuni, avere până la ierburi și celule stem. Mie acest tip de atitudine mi se pare fragilă. Optimismul lipsit de realism este doar o alternativă la disperarea care te dărâmă. În orice caz, înainte de operație, o atitudine războinică este potrivită. În sala de operații, tumoarea cenușie, întunecată și putredă părea un invadator în circumvoluțiunile cerebrale cărnoase ca piersica și m-am înfuriat îngrozitor (Te-am prins, nenorocito! am murmurat). Îndepărtarea tumorii mi-a adus satisfacții, deși știam că microscopice celule canceroase se răspândiseră deja în creierul cu aspect sănătos.

Revenirea inevitabilă era o problemă pentru altă zi. Toate la vremea lor. Puțin câte puțin. Deschiderea spre relațiile interumane nu înseamnă revelarea marilor adevăruri din absidă. Înseamnă să te ocupi de pacienți acolo unde se găsesc, în nartex1 sau în naos, și să-i duci cât poți tu de departe. Și totuși deschiderea față de interacțiunea umană avea prețul ei.

Într-o seară, în al treilea an de rezidențiat, am dat peste Jeff, prietenul meu de la chirurgie vasculară, o specializare la fel de complicată și de dificilă. Fiecare a sesizat deznădejdea celuilalt.

– Tu primul, mi-a spus.

Și i-am descris moartea unui copil împușcat în cap pentru că purta pantofi de culoare greșită și cât de puțin a lipsit să supraviețuiască. Printre multele tumori cerebrale inoperabile care mă invadaseră în ultima vreme, speranțele mele se agățaseră puternic de puștiul acesta, dar în zadar. Jeff a tăcut, iar eu am așteptat să-mi povestească. Însă el a râs, m-a lovit cu pumnul în braț și mi-a zis:

– Am învățat un lucru. Dacă mă simt deprimat din cauza muncii mele, mă duc și vorbesc cu un neurochirurg. Sigur îmi crește moralul.

Conducând spre casă, în noaptea aceea, după ce i-am explicat blând unei mame că bebelușul ei a venit pe lume fără creier și că va muri curând, am dat drumul la radio. NPR2 transmitea un reportaj despre seceta continuă din California. Brusc, am început să plâng. Să fii cu pacienții în astfel de momente are un cost emoțional, dar are și recompense. Nu cred că mi-am petrecut niciun minut din zi întrebându-mă de ce fac meseria asta sau dacă merită să mă zbat atât. Dorința de a proteja viața, dar nu numai viața, ci și identitatea sau sufletul altei persoane – și știu că nu exagerez când afirm acest lucru – era evidentă în caracterul ei sacru.

Înainte de a opera pe creier un pacient, mi-am dat seama că trebuie să-i înțeleg mintea în primul rând. Să-i înțeleg identitatea, valorile, motivele pentru care consideră că meriți să te lupți și dezastrele pe care el le consideră acceptabile pentru a încheia aceeași viață. Costul devotamentului meu în drumul spre succes a fost mare și eșecurile inevitabile m-au încovoiat sub povara sentimentului de vinovăție. Această povară face medicina sfântă și de-a dreptul imposibilă. Când preiei crucea altei persoane, uneori, trebuie să te lași doborât de greutatea ei.

Paul Kalanithi, neurochirurg și scriitor, s-a născut la 1 aprilie 1977, la New York. A copilărit în Kingsman, Arizona, apoi a studiat literatura și biologia la Stanford University. A urmat studii aprofundate de medicină și de istoria și filozofia științei la University of Cambridge, absolvind Yale School of Medicine cu distincția cum laude. S-a întors la Stanford pentru a-și continua rezidențiatul în neurochirurgie și studiile postdoctorale în neuroștiințe, obținând cea mai înaltă distincție a Academiei Americane de Neurochirurgie. În anul 2013 a fost diagnosticat cu o boală terminală, despre care a scris în The New York Times și The Washington Post. În 2014 și-a încheiat rezidențiatul. A murit în martie 2015, în timp ce lucra la această carte, care a fost publicată de către soția lui, Lucy.

Citește și:

Trăiesc (izolarea) la timpul prezent

7 lucruri care m-au ajutat să fac pace cu durerea

S-ar putea să-ți placă și…

WELLBEING//

Efectele mentale ale izolării pe termen lung

OAMENI THRIVE//

Randi, cântăreț: ”Starea de bine, mulțumirea de sine sunt alegeri pe care le facem sau nu”

OAMENI THRIVE//

Bill Gates își atribuie succesul acestor 3 abilități

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.