MISIUNE//

Provocarea de a fi empatic în vremurile noastre: cum e când simți prea mult?

Cum să păstrezi echilibrul între propria persoană și emoțiile celor din jur.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce empatia are și latura ei întunecată.
– Cum să-ți gestionezi empatia astfel încât ea să nu te mistuie pe interior.


Empatia are multe definiții, unele întinse pe zeci de pagini, însă varianta empirică la care am ajuns eu una de-a lungul timpului sună cam așa: empatia este ca o baghetă magică pe care unii dintre noi o primesc la naștere și care ne ajută să ne transformăm, instantaneu, în oricine vrem noi, oricând vrem noi.

La fel ca baghetele magice din basme însă, și aceasta vine și un avertisment: dacă nu reușești s-o stăpânești, pune ea stăpânire pe tine și te duce într-o zonă întunecată. Te pierzi atât de adânc în hățișul emoțiilor altora încât ți-e greu să mai găsești drumul înapoi.

Definiția oficială a empatiei, oferită de Hodges & Myers în „Enciclopedia Psihologiei Sociale”, este aceasta: ”Capacitatea de a înțelege experiența altei persoane prin transpunerea sinelui în acea situație. Astfel, înțelegi experiența celuilalt ca și cum ar fi trăită de tine, dar fără să o trăiești de fapt”.

Reconciliind definiția mea de empatic „cu experiență” cu ceea ce spun, oficial, specialiștii, reiese aceeași problemă concretă a empaticilor: dificultatea păstrării unui echilibru între propria persoană și emoțiile celor din jur. 

Ca să vă dau un exemplu: dacă merg pe stradă și întâlnesc un cățeluș abandonat, un bătrânel amărât care stă în frig și vinde zarzavat, un copil îmbrăcat sărăcăcios care mă privește cu ochi mari sau o tânără care plânge în hohote pe o bancă (toate acestea fiind lucruri pe care le poți vedea lesne în București într-o zi obișnuită), ori dacă aud la știri despre o nedreptate, inima mea se strânge, mă impregnez cu emoțiile respective și nu pot să mă „scutur” de ele pentru tot restul zilei… ba uneori chiar pentru mai multe zile. 

Faptul că i-am dat haine groase unui copil, mâncare unui bătrânel sau o mângâiere unui cățel nu mă scoate din spirala emoțiilor pe care le-am preluat în acel moment. Continui să simt tristețile lor de parcă ar fi ale mele, simțind că am făcut prea puțin, că lumea e prea nedreaptă și că eu sunt prea mică să o schimb. 

Normalizarea empatiei

Se vorbește mult despre empatie în vremurile noastre, iar acesta e un lucru extraordinar. Dacă termenul în sine ținea mai mult de jargonul psihologilor în urmă cu câteva decenii, acum a ajuns în vocabularul uzual și este chiar un cuvânt „la modă”. 

Toată lumea are, în esență, facultatea empatiei. Lipsa completă a acesteia este apanajul sociopaților și al psihopaților, care face deja obiectul unor altfel de studii, deci fiecare persoană clinic normală vine înzestrată din naștere cu o doză de empatie.

”Bagheta” magică din definiția mea empirică o primesc însă doar acei oameni pentru care empatia devine o trăsătură definitorie de caracter. 

Pentru majoritatea oamenilor, empatia se traduce prin emoții firești, turate la intensitate normală: capacitatea de a simți milă, compasiune, duioșie, dorința de a ajuta sau de a face un bine, compartimentând însă emoțiile respective. Practic, simți milă, însoțită sau nu de impulsul de a acționa, apoi treci mai departe. 

Empaticii „de vocație” nu vin înzestrați cu această abilitate de a-și compartimenta emoțiile, de aceea ajung să fie consumați de latura nerostită și adesea „întunecată” a acestei trăsături de caracter.

Se încarcă cu problemele celor din jur, se consumă în focuri străine lor, ajung să fie asemeni catalizatorului din chimie, care uneori arde complet în reacțiile chimice ale altora. Unul dintre articolele pe care le-am citit de curând despre empatie se intitula chiar brutal de direct: ”Cum să rămâi empatic fără să mai suferi atât de mult”. Da, despre asta e vorba. 

Suferința unui empatic e o constantă a vieții acestuia, dar esențial este să o păstrăm în limite gestionabile.

Există și burnout pentru empatici

Doctorul în psihologie Perpetua Neo explică faptul că empatia poate fi, pentru empatici, asemeni kriptonitei pentru Superman: deși face parte din ființa lor, în doze mari poate ajunge să-i distrugă. Empaticii preiau bagajul emoțional al tuturor și sfârșesc în așa-numitul „burnout empatic”. 

Dacă burnout-ul clasic este despre împovărarea fizică și psihică a corpului din cauza muncii în exces, burnout-ul empatic este despre poverile emoționale adunate.

În cartea lor, Pathological Altruism, autoarele Tania Singer și Olga Klimecki exemplifică cele două direcții în care poate merge empatia: „oboseală empatică” sau „preocupare empatică”. 

Burnout-ul empatic te face să simți o tristețe adâncă și fără leac, ca și cum lumea ar fi un loc al durerii, iar tu ești un simplu spectator cu mâinile legate. 

Preocuparea empatică lasă loc pentru lumină și pentru pozitiv: făcând un pas în spate, accepți ideea că nu totul depinde de tine, că un singur om nu poate repara toată durerea și suferința din lume, dar că poți contribui după puterile tale și că asta chiar contează pentru un suflet, două sau zece. 

Fiecare ajutor e important și nu trebuie să încetezi să te mai bucuri de viață sau să ai mereu un nor negru deasupra ta doar pentru că simți că nu poți repara toate tristețile lumii.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Cum transformi empatia din slăbiciune în superputere? 

  1. Privește situația obiectiv

Știu, e imposibil pentru un empatic să fie obiectiv în fața durerii, dar aici nu e vorba despre ceea ce simțim. E vorba despre a ne forma reflexul de a „ieși” pentru o secundă din mecanismul sufletesc și a intra în mecanismul rațional, atunci când emoțiile ne copleșesc.

Cercetătorii Robin Stern și Diana Divecha explicau, în Psychology Today, despre existența așa-numitei „capcane de empatie” care te face să te „îneci” efectiv în sentimentele altora. Este începutul burnout-ului empatic și te duce într-un loc lipsit de speranță și de perspective.

În loc să-ți dai voie să te scufunzi până peste cap în durerile și tristețile lumii, trage aer în piept și lasă mintea să preia controlul în acel moment. Care este situația?”, ”Ce pot să fac ca să o schimb?”, ”Dacă eu nu pot face nimic, poate altcineva să facă?”, ”Pot să înlesnesc ceva?”.

Dacă tu te scufunzi în tristețe și o lași să-ți sufoce elanul, pofta de viață și abilitatea de a face lucruri, automat răul câștigă. Un om înecat în tristețe nu poate acționa și nu poate schimba lucruri, însă unul lucid și calm poate muta uneori munții din loc. 

2. Înțelege că empatia NU este o ciudățenie, ba chiar din contră

Există o carte scrisă de autoarea americană Glennon Doyle – „Untamed” – în care eu una am găsit cea mai frumoasă viziune a empatiei, chiar dacă nu este o carte despre empatie, ci despre schimbări și despre alegeri.

Doyle povestește, printre altele, despre fiica ei Tish, o adolescentă extrem de empatică și de sensibilă la suferințele altora, care are un moment de revelație în timpul unui curs de biologie, aflând că urșii polari sunt pe cale de dispariție. 

Devine atât de prinsă în această cauză încât începe să documenteze, să facă petiții, să vorbească numai despre asta, ceea ce pare total straniu pentru restul lumii, inclusiv pentru mama ei. Totul culminează cu o discuție aprinsă în care Doyle, exasperată de situație, îi spune că gata, urșii polari nu mai sunt acceptați ca discuție în casă. Este un non-subiect, s-a terminat.

„Dar mamă”, îi spune fetița. „Nu înțelegi…  urșii polari dispar, mor, și nimănui nu-i pasă cu adevărat. Oamenilor nu le e milă, nu-i interesează. La un moment dat, putem să dispărem și noi și nu o să-i pese nimănui”.

În acel moment, Doyle își dă seama că nu, fiica ei adolescentă nu are o problemă sau o obsesie pentru că suferă din cauza urșilor polari care mor. ”Restul lumii are o problemă, pentru că a învățat să nu-i mai pese de asta și să considere că durerea și suferința altora sunt insignifiante”.

În ritmul nebun al epocii noastre, oamenii s-au obișnuit atât de mult cu niște situații strâmbe și incorecte, cu nedreptăți și cu inechitate, încât acestea au devenit normalitatea.

Tocmai pentru a lupta împotriva alienării inevitabile a lumii moderne, scriitorul britanic Roman Krznaric a lansat în urmă cu șase ani „Muzeul Empatiei” (Empathy Museum), un site prin care poți să intri, literalmente, pentru câteva minute în pantofii altcuiva și să înțelegi alte perspective de viață. 

De la un negustor de mărfuri de 80 de ani până la un vânzător de la Zara, site-ul adună, prin intermediul unor instalații de artă, viziuni diferite despre lume, tocmai ca să-i reînvețe pe oameni să privească în jur cu o blândețe uitată.

Tu, ca empatic, ai în reflex această blândețe, așa că folosește-o pentru a face bine atât cât poți, fără a face o obsesie pentru tristețe și suferință. Îndemnul din avion nu e întâmplător: fără să-ți pui tu mai întâi masca de oxigen, nu-i poți ajuta pe alții.

3. Transformă empatia în superputerea ta

Tot în „Untamed”, Glennon Doyle spune lucrurilor pe nume frumos și concis: ”Opusul sensibilității nu e curajul. Nu e nimic curajos în a refuza să privești, să observi, să simți. Opusul sensibilității e indiferența și asta nu poate fi vreodată un titlu de glorie”.

Adesea, oamenii cu o empatie deosebită devin vindecători (terapeuți, șamani, coach-i), oameni ai sufletului (preoți, pastori) sau poeți și scriitori care descriu sentimentele umane. 

Deși considerați adesea atipici și excentrici, ei sunt esențiali pentru supraviețuirea speciei fiindcă sunt capabili să simtă ceea ce alții nu simt, să audă ce alții nu aud și să observe lucruri ignorate de restul.

Așa cum spune Doyle, ”societatea noastră depinde, în ultimă instanță, de sensibilitatea empaticilor, fiindcă nu putem vindeca, schimba și repara problemele lumii dacă nu le simțim și nu le observăm mai întâi”. 

Chiar dacă empatia poate fi un sentiment copleșitor, gândește-te că ai primit darul de a simți dureri, nevoi și neputințe ale lumii care pentru alții sunt invizibile sau neglijabile.

Nu trebuie să-ți ceri niciodată scuze sau să te consideri inadecvat social pentru că simți mai mult, pentru că-ți pasă mai mult sau pentru că vrei să contribui mai mult. Indiferența nu a schimbat niciodată lumea în bine, dar empatia poate măcar să încerce.

Citește și:

Ce pot învăța copiii despre empatie din povești

10 vedete definesc empatia

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Randi, cântăreț: ”Starea de bine, mulțumirea de sine sunt alegeri pe care le facem sau nu”

SELF-IMPROVEMENT//

Ghidul Thrive: totul despre empatie

OAMENI THRIVE//

AMI, cântăreață: ”Nu trebuie să fim prizonierii trecutului”

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.