OAMENI THRIVE//

Paul Olteanu: “Relația mea cu neuroștiința a pornit din frustrare, dar a continuat din curiozitate”

Creatorul Mind Architect, al proiectului Neuroștiința la Clasă și cel mai înfocat promotor al popularizării neuroștiinței de la noi din țară povestește despre cum ne pot ajuta aceste cunoștințe în viața cotidiană.


În următoarele 7 minute vei afla:

– Care este filtrul pe care ar fi util să-l impui atunci când iei decizii legate de schimbări de lifestyle.
– De ce în neuroștiință, ce e azi adevărat mâine s-ar putea să fie adevărat, dar cu o notă de subsol, iar poimâine să fie fals.


Indiferent că ești pasionat de neuroștiință sau nu, probabil că până acum ai auzit de termeni precum dopamină sau cortizol, despre sinapse neuronale sau despre personaje  precum “călăreț” și “elefant” prezente în mintea ta, cu referire la funționarea sistemelor noastre decizionale. Iar poate sursa ta a fost chiar Mind Architect, unul dintre cele mai ascultate podcast-uri din România.

Am vorbit recent cu Paul Olteanu, fondatorul proiectului, despre începuturile pasiunii sale pentru neuroștiință, despre experiența sa de 15 ani ca trainer și coach, dar și despre Neuroștiința la clasă, o inițiativă de dezvoltare personală și profesională fundamentată în neuroștiință și psihologie dedicată profesorilor, care a stârnit controverse în comunitatea științifică locală.

Dar, mai mult decât atât, Paul mi-a povestit și cum ne poate ajuta neuroștiința într-un mod aplicat, în viața de zi cu zi.

Thrive Global: Cum ai devenit pasionat de neuroștiință?

Paul Olteanu: Pasiunea mea pentru subiect a pornit de la frustrarea mea din training, când nu înțelegeam de ce oameni care trec printr-o experiență de învățare, chiar dacă sunt atenți, pare că-și notează lucruri, că ce acumulează le e util și relevant, la o lună-două după curs se poartă exact ca înainte, ca și cum n-ar fi învățat nimic. Dat fiind că lucrez în training pe peste 15 ani, acest aspect mi-a ridicat întrebări. Spre exemplu, aveam un training de public speaking unde oamenii își notau, înțelegeau cum trebuie construită structura, mesajul, cum se captează atenția etc., iar la finalul cursului susțineau un discurs care era mai bun decât prestația lor anterioară. Mai târziu, însă, îi vedeam în alte contexte revenind la același nivel de dinainte, back to the drawing board.

Astfel, am devenit curios, mi-am dorit să înțeleg de ce se întâmplă asta și am început să citesc cărți pe care, inițial, le-am descoperit într-o școală de coaching pe care am terminat-o acum aproximativ opt ani, la Mind Learners. Acolo am luat prima oară contact cu Daniel Siegel, un doctor în neurobiologie interpersonală care a scris multe cărți faine, printre care Mindsight: The New Science of Personal Transformation și The Neurobiology of „We” , iar cercetările lui m-au ajutat să-mi explic niște lucruri, de exemplu de ce înțelegerea nu e sinonimă cu transformarea. M-au ajutat să înțeleg, de pildă, că noi avem sisteme de memorie diferite în creier: memorie conștientă, inconștientă, implicită, explicită. Cea explicită învață, spre exemplu, cum vorbim noi, eu pot să reproduc ce discutăm. Dar, ca să apară o modificare comportamentală sustenabilă în urma unei discuții, trebuie să instalezi obiceiuri. Iar automatismele, așa cum sunt obiceiurile, nu locuiesc în memoria explicită, ci în memoria implicită, și se formează foarte diferit de cum se transferă cunoștințele.

Informațiile de genul acesta m-au captivat și mi-au trezit un interes viu pentru domeniul neuroștiinței. În plus, am avut și norocul să trăiesc într-o perioadă în care cunoașterea asta e distilată în cărți. În primă fază, eu n-am putut să citesc jurnale științifice, acum mai înțeleg câte ceva când citesc din Cell, Nature sau alte titluri care publică direct cercetători. Dar la început aveam nevoie să-mi distileze cineva informația în ceva palpabil. Adică, OK, pot citi faptul că avem două circuite în talamus, fiecare responsabil de un alt efect, dar cum mă ajută aceste cunoștințe în lumea reală?

Acesta a fost portalul: relația mea cu neuroștiința a pornit din frustrare, dar a continuat din curiozitate și din faptul că îi văd utilitatea în viața de zi cu zi.

T.G.: Care sunt lucrurile pe care le-ai testat pe tine din ceea ce povestești în cursuri și în podcast?

P.O.: Tot ce povestesc în cursuri și în podcasturi am testat pe mine. Inclusiv episodul nostru despre burnout, care a apărut în sezonul ăsta, a fost izvorât din experiența noastră personală. A mea pe de-o parte, deși n-am ajuns chiar cu ambele picioare în acea stare, dar cu unul da. Și am putut să observ din informațiile furnizate de smartwatch că îmi crescuse nivelul de stres pe zi, că eram irascibil, mă enerva orișicine, iar dacă mă suna cineva că vrea să vorbim, mă irita inclusiv ideea că iar trebuie să mai stau de vorbă cu cineva. La aceste simptome, s-au adăugat parametrii biologici. Mi s-a blocat spatele. De la atâta contractare musculară, creierul percepea că sunt amenințat permanent și încorda musculatura (că e o reacție când apare activarea în ramura simpatică din sistemul nervos autonom). Am trăit aceste lucruri la prima mână.

Dar mi se pare foarte important în domeniul neuroștiinței, după ce citim, să vedem cum se aplică pentru noi conceptele respective, și abia poi să povestim despre ele. Cred că nu există episod în Mind Architect în care să nu avem exemple personale/profesionale.

Pentru mine, cel puțin, e foarte important să nu redăm doar informații: “Măi, am citit în cartea cutare că se întâmpla asta, uite că se întâmplă asta”, ci ce am citit într-o carte să testez, să văd cum percep eu chestia respectivă, apoi să spun: “Uite ce părere am despre experiența asta, după ce am înțeles teoria și am trăit-o la primă mână”.

T.G.: Cum te raportezi la subiectele controversate abordate de neurocercetători?

P.O.: Unele subiecte, cercetări și opinii pot provoca reacții emoționale în oameni. Precum cele prezentate în cartea Lifespan, semnată de David Sinclair, care pune problema prelungirii longevității și chiar a nemuririi. Autorul spune că genele noastre, în forma în care funcționează, pot rezista până la 120 de ani dacă avem grijă de terminațiile cromozomale (telomeri). Dat fiind programul ADN-ului nostru, cam atât durează să se erodeze terminațiile cromozomale. Personal, văd numai lucruri pozitive în informațiile din carte (că nu trebuie să abuzăm de alcool și tutun, că lipsa somnului și sedentarismul fac rău), și vine s-o spună un academician care asta studiază de-o viață, deci nu îi poate fi contestată legitimitatea informațiilor.

Am studiat la o școală în Australia, Neuroscience Academy, care a inclus un modul despre aging cu dr. Sarah McKay, și am reținut o părere care mi-a rămas, și anume că noi acum avem o speranță de viață cu o medie de 80 de ani give or take. Problema e că după 60 începe să scadă drastic calitatea vieții, deoarece apar afecțiuni precum osteoporoză, artită, etc. Și ceea ce mi se pare extraordinar în cercetarea lui David Sinclair e că-ți oferă informațiile de bază dacă îți propui, de pildă, să trăiești 100 de ani – există o franțuzoaică care a trăit 124 de ani. E important și să ai și o calitate a vieții ridicată, nu doar longevitate. Drept urmare, informațiile din cartea Lifespan mie mi se par utile.

Personal, nu înțeleg partea de genetică suficient de bine cât să-mi propun să urmez cu religiozitate acea cale, dar am rămas cu niște idei: mișcarea ajută, resveratrolul ajută, și în special somnul. Iar asta o știm din mai multe surse (și de la Matthew Walker, care e cercetător în somn sau de la Andrew Huberman, profesor în neurobiologie). Și, apropo, modul în care aplic/folosesc personal neuroștiința este că urmăresc suficient de multe surse încât, dacă observ că mai mulți oameni care chiar sunt vârfuri de lance în domeniul lor cad de acord cu niște chestii, chit că există nuanțe, probabil că ideea respectivă e valoroasă.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


T.G.: Ce aspecte ale vieții noastre putem influența atunci când avem cunoștințe generale de neuroștiință?

P.O.: Neuroștiința ne poate influența absolut toate aspectele vieții, însă aici aș pune un filtru: atât psihologia, cât și neuroștiința sunt niște științe emergente. Dacă pornim de la teoria creierului triun, cu care am pornit sezonul 1 episodul din Mind Architect, noi știam de la început că folosim o metaforă, că nu avem literalmente trei creiere în cap. Această teorie a fost publicată într-o lucrare științifică semnată de dr. Paul McLean care spunea că avem trei creiere, fiecare cu conștiință proprie, (unul caută să supraviețuiască, al doilea se ocupă de emoții, și al treilea are funcții superioare), idee care a fost aprobată de majoritatea comunității științifice la vremea respectivă.

Cred că neuroștiința ar trebui utilizată de publicul larg în felul următor: când auzi ceva într-un podcast, al lui Joe Rogan sau al lui Andrew Huberman și crezi că e interesant, să investighezi suplimentar. Spre exemplu, aud că somnul prelungește viața și îți curăță creierul de reziduuri, de hormoni de stres, de beta amiloid, care contribuie la Alzheimer. După care, mai ascult două-trei podcast-uri diferite, preferabil cu oameni în care pot să am încredere după reputație și, dacă văd ca apare un fir roșu la mai mulți specialiști, atunci îmi conturez o opinie.

Să luăm, spre exemplu, fasting-ul. Unii spun că ajută, alții spun că e periculos. Înainte să iei decizia de a implementa o teorie, mai citește câteva cărți, articole, și documentează-te pe cont propriu. Și abia apoi te poți folosi de informația respectivă.

Un alt exemplu de controversă: Paul Ekman, psihologul care a propus citirea microexpresiilor, facial action coding system, e un monument în zona științei comportamentale, au fost filme inspirate de cercetările lui, precum Lie to me. Însă, acum câțiva ani, Lisa Feldman Barrett a publicat o carte, How emotions are made, care contestă total teoria expresiilor faciale. Ekman spune că emoțiile sunt universale, că, oriunde te-ai duce în lume, amprenta non-verbală arată la fel, și oamenii le identifică ca atare. Însă o carte groasă, de zici că-i Biblia, deconstruiește ideea asta și arată că emoțiiile au o componentă subiectivă foarte puternică, că sunt construite visceral din ceea ce simți, iar asta se reflectă și în body language instantaneu. De exemplu, cum spunem noi, românii, că dorul e o emoție căreia numai limba română i-a dedicat un cuvânt.

Dar ambele perspective sunt legitime. Dacă asculți perspectevele ambilor autori, îți dai seam că e un build up. Ekman a observat că există o universalitate, pe care ea o contestă, iar Feldman susține că emoțiile au o componentă subiectivă care face ca același eveniment să fie interpretat extrem de diferit de oameni diferiți, și să stârnească emoții diferite. Iar aici publicul larg (deci nu mă refer la oamenii care se documentează din jurnale științifice zilnic pentru job, ci la toți ceilalți) trebuie să înțeleagă că nu trebuie să citească o idee și să o ia de bună, iar apoi să o urmeze cu religiozitate, ca și cum ar fi adevărul absolut. Spre exemplu, să citești cartea Lifespan și să decizi să iei multe capsule de resveratrol pe zi. În astfel de situații, cred că trebuie să intervină gândirea critică și să-ți spui: Am o pistă, să văd dacă ea este confirmată și de alte surse sau de alte specialități.

Spre exemplu, Sinclair e genetician, dar un medic specializat în geriatrie ce părere are? Ideea că nimeni nu a descoperit încă un panaceu universal, trebuie să ne informăm constant. Acestea sunt unele informații care te ajută să te ghidezi în decizii, iar unele dintre ele încă nu au fost infirmate. Spre exemplu, acum două secole, Freud a intuit că avem o minte conștientă și una inconștientă, iar noi acum putem spune că ce numim minte conștientă se bazează pe sistemele de memorie explicite, iar inconștientul, pe memoria implicită. E un mod în care neuroștiința a confirmat o ipoteză empirică izvorâtă din psihologie, dar în egală măsură poate să și infirme teorii. Iar acest fapt mi se pare foarte valoros. Pe scurt, cred că neuroștiința e o zonă în care nu mi se pare înțelept să te ghidezi după primele informații, fără să verifici și din alte surse, să le corelezi cu alte cunoștințe, și, eventual, să le testezi pe propria piele. De pildă, dacă ai făcut fasting, te-ai simțim mai bine? Ți-a scăzut în mod clar nivelul de stres? Dormi mai bine? Acesta ar trebuie să fie filtrul personal.

Și trebuie să înțelegem că, în constrast cu matematica, ce e azi adevărat în neuroștiință, mâine s-ar putea să fie adevărat, dar cu o notă de subsol și poimâine să fie fals. Acesta e un fenomen comun în domeniile foarte complexe. Noi nu înțelegem creierul decât în linii mari. La 1800, ca să se afle despre funcționarea creierului, se studiau cazurile de vătămare fizică. Cum a fost în cazul lui Phineas Gage, căruia i-a trecut o bară prin obraz și i-a ieșit prin cortexul prefrontal. După eveniment, a căzut la sol, s-a ridicat și s-a dus singur la cabinetul medical, având o gaură în creier. Și atunci s-a aflat, cu stupoare, că nu toate părțile creierului sunt la fel de importante pentru funcțiile de bază. Dacă i-ar fi trecut prin trunchiul cerebral, spre exemplu, ar fi fost o altă poveste.

În anii ’90, era trendy să identifici ce face zona x sau zona y din creier (de exemplu, că amigdala e implicată în frică, hipocampul în stocarea memoriei). Acum, discuția este despre rețele neuronale. Cum rețeaua x, împreună cu rețeaua y, de exemplu, compun rețeaua de recompensă, ventral tegmental area, care nu este o regiune, de unde pleacă dopamina. Sau că rețeaua de dopamină are mai multe structuri implicate și complexitatea crește. Dar aici e provocarea: să poți, din toată această complexitate, să extragi o idee. De pildă, ori că vorbim despre o regiune care produce eliberare de dopamină, ori că vorbim despre o rețea, ce e important pentru mine, dacă fac parte din publicul larg, este să înțeleg despre dopamină. De exemplu, faptul că apare adaptarea hedonică: cu cât se eliberează mai multă dopamină în relație cu același stimul, cu atât scade plăcerea, și așa se poate instala și adicția. Dacă eu mănânc biscuiți ca să mă reglez emoțional, odată cu trecerea timpului, voi avea nevoie de din ce în ce mai mulți biscuiți pentru a obține același efect.

T.G.: Ce părere ai despre scrisoarea deschisă adresată Ministerului Educației de către cei trei academicieni care au criticat proiectul Neuroștiința la clasă?

P.O.: Avem un episod în Mind Architect despre filtre și-am făcut și un ghid în Neuroștiința la clasă pe acest subiect.  Episodul acela e bazat pe munca unui neurocercetător britanic care studiază conștiința, Aniel Seth. Dacă ochii care au oferit feedback ar fi fost curioși, și nu critici, ar fi existat ocazia să descopere și surse de acum câțiva ani, poate chiar mai recente decât cele citate de profesorii în cauză.

Pe de altă parte, pentru că a fost criticat și modul de exprimare, cred că încremenirea în limbajul academic face, pe de o parte, ca școala să fie extrem de plictisitoare, și din multe puncte de vedere, lipsită de relevanță. Însă controversa respectivă n-a avut rost, chiar n-avem de ce să ne certăm, cred că ambele tabere au dreptate.

Dacă vrei să predai despre hormoni la clasa a treia, sau chiar la gimnaziu, nu ai încă de ce să faci diferența între neuromodelatori, neurotransmițători și hormoni, diferență pe care o înțeleg, dar care nu cred că este utilă atunci când ești mic. La vârsta aia te ajută, spre exemplu, să-ți dai seama că atunci când îți place o lecție, probabil că în sistemul tău nervos circulă dopamina, că atunci când trăiești un moment de vulnerabilitate și ai curajul să te deschizi cuiva, să-i spui că ți-e frică sau ți-e greu, asta se întâmplă pentru că se secretă oxitocină în sistemul tău nervos, că motivul pentru care te simți bine după ce faci mișcare e că sistemul nervos e populat cu endorfine și acțiunează ca un buffer pentru cortizol, care apare când ne simțim anxioși și stresați. Acum, că se procesează doar în sistemul limbic, sau că, de fapt, adrenalina pleacă de la glandele suprarenale de deasupra rinichilor, și aia e adrenalina din corp, iar cea din creier din cortexul prefrontal, asta e altceva.

Podcast-ul educațional nu este adresat academicienilor, ci publicului larg, iar ghidurile din Neuroștiința la clasă sunt adresate profesorilor care predau copiilor. Când înțelegem pentru cine a fost făcut acest produs, avem o altă perspectivă. Pentru a face o paralelă cu dispozitivele inteligente de tip Fitbit, nimeni nu spune că trebuie să te operezi pe inimă în urma constatărilor unui dispozitiv electronic, însă el îți poate indica faptul că ai un puls neregulat în mod sistematic. Iar această informație te poate încuraja să ajungi la medic pentru a-ți face un EKG performant, după care, un om, care a studiat mulți ani și are o experiență vastă, să te opereze.

Proiectul nostru nu-și propune să înlocuiască ora de biologie. Și e un program facultativ, deși ghidurile au fost create în colaborare cu profesori, care au gândire critică și care lucrează cu copii. Cred că e mai important să te gândești cum să construiești, nu doar să critici – o meteahnă românească. Avem toată deschiderea ca orice specialist să corecteze dacă e ceva greșit. Până la finalul lunii acestea, toate episoadele de pe mindarchitect.ro vor cita sursele, indiferent că vorbim despre cărți, articole științifice sau podcast-uri.

De pildă, metaforele de „elefant” și „călăreț”, propuse de Jonathan Haidt, psiholog la New York University Stern School of Business, datează din 2015. Desigur, nu m-a venit mie peste noapte ideea de a folosi această metaforă, ci un academician a considerat că e o idee bună să folosească o figură de stil pentru a populariza o idee complexă publicului larg. Personal, am o experiență de trainer de 15 ani și adun informații de peste tot, din surse legitime, și le distilez în idei simple, accesibile tuturor, pentru ca oricine să se poată folosi de ele dacă li se par utile și dacă simt că rezonează în direcția respectivă. Iar această activitate e foarte diferită de cea desfășurată de un laborator de cercetare, pe care nimeni nu o contestă.

De fapt, ce mă contrariază e că această mișcare de popularizare a neuroștiinței ar trebui să-i bucure pe cercetători, pentru că, indirect, le sprijină activitatea. La urma urmei, de ce ar fi mai rău să știi că ai 6 neurotransmițători (și nu 30, câți sunt de fapt), decât să nu știi deloc de existența lor? Iar dacă un copil devine pasionat poate aprofunda domeniul, poate să urmeze studii superioare în acest sens. Dar cât de accesibilă i-ar fi descoperirea acestei pasiuni dacă n-ar avea acces la informații de bază? Oferirea accesului copiilor către neuroștiință, chiar și într-o formulă simplistă, îi poate ajuta să înțeleagă lucruri importante la o vârstă fragedă, când contează enorm acest lucru. Dacă cineva consideră că inițiativa face mai mult rău, trebuie să explice de ce și cum.

Dacă citim cărți despre cum funcționează învățarea, inclusiv publicate de neurocercetători, aflăm că inițial trebuie înțeleasă o idee de ansamblu, chit că nu este granulară, detaliată, după care crește nivelul de complexitate. Și pe măsură ce se studiază, se cristalizează ideea inițială.

Întrebarea care mă motivează și de la care pornesc mereu este: Care e nivelul minim de informație științifică de la care pot pleca pentru a-mi face mie și celor din jur viața mai bună?

Citește și:

Regula de 2%, sau cum să ai o viață excepțională

Cum să devii extraordinar – 5 lecții de la Nietzsche

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

AMI, cântăreață: ”Nu trebuie să fim prizonierii trecutului”

EFICIENȚĂ//

Cum să te autopromovezi adecvat la locul de muncă: 12 strategii

SELF-IMPROVEMENT//

Riscul de a fi autentic în era digitală

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.