SELF-IMPROVEMENT//

Olimpiada fără spectatori sau libertatea de a fi cine ești

Anul acesta, Jocurile Olimpice de la Tokyo sunt, pentru mine, un moment real de uimire și inspirație. Atenție, NU motivație. Inspirație.


În următoarele 6 minute vei afla:

– De ce sunt atât de diferite inspirația și motivația.
– Cum schimbă dinamica o tribună goală.


Ce se întâmplă la această Olimpiadă este, pentru mine, mind blowing. Mai ales că nu sunt pasionată sau în contact cu lumea sportului de performanță. Habar n-am de (aproape) nimic. Sunt un simplu privitor. 

Așa că am privit cu acești ochi. Bine, poate și cu ochii coach-ului care vede perspective și potențial uman, dincolo de aparențe. Așa că sper, din toată inima, să găsești măcar o perspectivă nouă în acest articol. Una care să te inspire și pe tine să fii cine ești. Nu pentru aplauze, ci pentru propria ta evoluție, bunăstare, impact și contribuție.

Ce se întâmplă când nimeni nu ne privește? 

În fine, nu chiar nimeni, în cazul participanților la această Olimpiadă. Suntem sute de milioane, poate miliarde de telespectatori. Dar nu suntem acolo, cu ei. Nu ne bucurăm, nu înjurăm, nu criticăm, nu fluierăm acolo. În consecință, chiar dacă o facem acasă, în fața televizorului, ei nu ne aud și nu ne văd. Nu ne percep cu parte dintre simțurile fizice. Nefiind acolo, e ca și cum nu suntem deloc (posibil). Nu cred că se gândesc prea mulți că noi ne uităm la televizor sau pe alte dispozitive. Presupun că se simt liberi să fie cine sunt.

Deci, fără presiunea lui trebuie să dovedesc ceva cuiva, rămâne doar să-mi dovedesc mie. Nici măcar nu știu dacă e vorba despre a dovedi sau, pur și simplu, despre a fi în cea mai bună variantă a mea. ACUM. Eu cu mine. Pentru legacy. Și ghici ce? E moștenirea mea personală, e pentru mine ca rezultat și e pentru ceilalți ca inspirație (asta ca efect colateral, nu intențional).

Magia se întâmplă când e așa. 

La triple jump, săritura aia la groapa cu nisip din 3 pași, o atletă din Venezuela a sărit atât de bine prima oară încât a câștigat medalia de aur. Practic, din prima. A folosit apoi toate încercările ulterioare pentru a stabili un nou record mondial. Cel vechi avea 25-26 de ani, cred. La fiecare încercare, cerea celor câteva sute de oameni prezenți (echipele suport pentru participanții din acea zi) să bată din palme în ritmul deja consacrat. Și foarte mulți asta făceau. Nu mai era despre competiție, ci despre mastery. Toată lumea încuraja un om să-și atingă potențialul. Și a reușit. Uau! Rămâi mut la așa ceva. 

La proba de 400 m garduri, bărbați. Este prezentat un atlet din Norvegia ca fiind favoritul. Face acel soi de îmbărbătare vikingă, după capul meu. Se lovește peste coapse, brațe și față. ”Câh!”, zic eu cu judecată. Nici nu înțeleg bine ce se întâmplă, se termină proba, câștigă favoritul. Și nu doar asta, face un nou record mondial. Și nu doar asta. Următoarele minute le petrece doar el cu el. Pentru mine, a părut că și-a luat timp să integreze propria evoluție. Nu era nimic de dovedit către alții, nu asta-l interesa, câtuși de puțin. Nici nu cred că se gândea la cât de inspirațional era ceea ce tocmai face. Pe când ceilalți medaliați se grăbeau să-și ia steagurile și să facă turul de onoare, că deh, așa se face, el încă era în propria lume, integrând ceea ce tocmai făcuse. El cu el. Inspirație certă, fără a fi urmărită. Uau! Iar rămân fără cuvinte.

Alt exemplu. La săritura în înălțime bărbați, doi concurenți (Italia și Qatar) au avut exact același parcurs. Când au terminat încercările, arbitrul îi cheamă împreună și îi întreabă dacă vor departajare. Unul dintre ei întreabă, la rândul său: ”Adică avem amândoi aur?”. ”Da!”. Se uită la celălalt, care sare, pur și simplu, în brațele lui. Un bărbat de aproape 2 metri, cred. Ăsta a fost răspunsul lor. Nu se luptau unul cu altul. Se străduiau doar să dea fiecare ce poate mai bun în acel moment. Și asta au făcut. Uau! Nu am văzut niciodată așa ceva…

Și, din aceeași categorie de împreună, un concurent cade pe pista de alergare. Cel din spate este mult prea aproape ca să-l poată evita. Cade și el. Cel care a căzut se ridică, vizibil (pentru mine) frustrat, pentru sine, și vinovat pentru ce a pățit colegul din spate din cauza lui. Surpriză. Cel din spate se ridică și-l îmbrățișează. La naiba! Ce fel de oameni sunt ăștia?! 

Cât de inspirațională e normalitatea?

Am fost educați, crescuți, învățați că greșeala e complet inutilă și indezirabilă. Condamnabilă și, cu siguranță, pedepsită pe loc. Pe lucrările noastre, dascălii tăiau, încercuiau, înlocuiau cu roșu, să fie clar că e interzis așa ceva, în loc de verde, de exemplu, pentru a celebra învățarea, evoluția prin greșeală. Se pare că, în sfârșit, i-a trecut timpul pixului roșu.

Din alt registru. Tot atletism, se pare că asta am văzut cel mai mult, conform programului sau poate și a interesului meu. Aruncarea cu greutatea, femei. O participantă (probabil chiar campioana mondială) scapă greutatea în interiorul plasei. X. Următoarea, la fel. X. Comentatorul intuiește: se întâmplă ceva, nu știu ce, dar e ceva. Primește date despre umiditatea mult prea mare. Începe să plouă. A treia concurentă cade de-a dreptul pe cercul de lansare.

Se schimbă imaginea. Săritura cu prăjina, femei. Plouă. O americancă e la rând. Și-a acoperit vârful prăjinii cu un prosop. Așteaptă câteva secunde. Apoi face semnul de stop cu mâna în dreptul gâtului, în mod repetat. Verbalizează: stop the contest. Fără cuvinte, ce înțeleg eu: nu intru în așa ceva, siguranța e mai importantă decât ce se întâmplă acum aici. Aleg pentru mine. Faceți ce vreți, EU ORICUM NU PARTICIP. 

Următoarele 5 secunde. Concursurile de aruncarea greutății și săritura cu prăjina sunt oprite. Uau! Îți poți imagina o lume în care mersul concursului este dictat chiar de către participanți? Când, vreodată, ne-am întâlnit cu așa ceva? Eu nu știu despre precedente, poate există. Dacă da, cu atât mai bine. Intrăm în adevărata normalitate. 

Poate ai observat că n-am dat niciun nume aici. Am amintit țările (și asta doar ca să nu te enervezi când cauți pe internet). Dar NU e despre cine sau de unde vine. Ci despre CUM. Cum facem ceea ce facem, așa încât să fie împlinitor pentru noi și inspirațional (fără a ne propune asta) pentru alții. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Și nu e niciun efort când ne urmăm propria călătorie. Propriul set de valori. Dorințele cele mai puternice și mai înălțătoare pentru noi. Cineva poate să replice: așa, și?! Cum mă ajută pe mine un om care a stabilit un record mondial la o probă sportivă pentru care eu n-am niciun interes? Plus că e sport, ce valoare aduce asta altor oameni?

Cred că sunt întrebări foarte bune. Dacă lăsăm prejudecățile deoparte, poate că un om care-și atinge potențialul te poate inspira să faci la fel. Sigur că n-are un impact vizibil și direct. Dar, pentru a ajunge acolo, acel om și-a urmat un vis. A făcut eforturi. Poate sacrificii. Nu s-a dat bătut, indiferent câte obstacole a întâlnit pe drum. Viziunea i-a fost călăuză și n-a acceptat nimic mai puțin. Așa că te poți întreba: 

Ce mă inspiră pe mine, cu adevărat?

Ce vis sunt dispus/ă să urmez cu orice preț?

Care e zona mea de geniu?

Ce-mi face inima să tresalte de bucurie?

Unde mă mulțumesc cu puțin?

Care e moștenirea mea personală?

Când îți pui întrebările și îți dai răspunsurile, ești doar tu cu tine. Fără spectatori. Nu faci asta pentru nimeni altcineva. Partea bună e că alții vor beneficia, însă, din plin. 

Care e diferența dintre inspirație și motivație? (Și de ce ar putea fi preferabilă inspirația?)

Perspectiva pe care o propun e următoarea: inspirația este cea care ne umple sufletul de bucurie și entuziasm, ne energizează și ne ajută să mergem ușor înainte, chiar când dăm de greu. Vine cu totul din interiorul nostru, din valorile, visurile și misiunea noastră.

Pe de altă parte, motivația vine din exterior. Se reflectă în ceea ne propunem sau ni se propune să facem, nealiniat, însă, cu cine suntem. În aceasta situație, aproape tot ceea ce facem pare dificil, greu. Publicul așteaptă ceva de la noi, ceva care, însă, nu corespunde cu ceea ce așteptăm noi înșine de la noi. Deci e puțin probabil să obținem, de fapt.

În final, dacă aș fi profesor, aș face un modul de învățare pentru școală, de la primară până la facultate. Scurt și intensiv: ”Cum poți să dai tot ce e mai bun când nu te privește nimeni”. Și aș extinde metafora cât mai mult. Nu te vede nimeni când nimeni nu e important în afară de tine, în ceea ce privește evaluarea performanțelor. 

Nu te vede nimeni dacă singurul spectator real ești tu.

Autoevaluarea ca bază a învățării și evoluției. Sună bine, nu?

Dacă simți nevoia de putere pentru a-ți urma visurile și nu știi de unde să o iei, vezi dacă programul de coaching prin e-mail, Step Into Your Powers, e ce-ți trebuie acum. Te poate ajuta să-ți găsești sau să-ți urmezi, cu ușurință, propria misiune. Să-ți deblochezi, să descoperi sau să redescoperi puterile interioare cu care poți fi, face și avea orice-ți dorești. E darul meu de vară, îl poți obține aproape gratuit.

Spor la puteri și tribune goale!

Citește și:

Încetinește… ca să prinzi viteză!

5 dependențe subtile și cum te-ar putea afecta inclusiv pe tine

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Despre școală, printre raze de lumină și schelete în dulap

SELF-IMPROVEMENT//

Ce sfat sau recomandare despre viață i-ar spune Eul tău din trecut Eului tău din prezent?

SELF-IMPROVEMENT//

“În ce tabără ești?” sau despre cum se schimbă oamenii

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.