EFICIENȚĂ//

Oamenii care nu au dialog interior

Pentru unii dintre noi, monologul interior nu se termină niciodată, în timp ce alții nu discută prin gânduri. Deloc.


În următoarele 4 minute vei afla:

– Dacă persoanele cu deficiențe de auz vorbesc cu ele însele.
– Sub ce formă gândesc persoanele care nu au un dialog interior.


Acum câteva săptămâni jucam pe Playstation o fantezie dark cu motive inspirate de mitologia nordică și de cultura celtică. Senua, eroina principală, se aventurează în Helheim, tărâmul morții, pentru a elibera de suferință sufletul iubitului decedat – excepțională grafica, povestea și scriitura. Și în timp ce Senua (adică eu) vâslea pe un lac ca oglinda și își aduna curajul să coboare în iadul nordic, auzea voci care o descurajau: “Întoarce-te, încă poți să renunți!”, “Da, nu o sa reușești, o să-ți pierzi și tu sufletul!”, “Te așteaptă damnarea eternă”, “Uite-o, e nebună, vâslește în continuare!”, ca atunci când ești pe cale să faci ceva riscant și anumite părți din tine încearcă să te oprească. Mi s-a întâmplat de multe ori.

Peste câteva ore am vorbit la telefon cu un prieten care juca același joc în paralel cu mine și l-am întrebat ce părere are despre scriitură și despre vocile personajului. La care el mi-a tăiat-o brusc: “Senua are probleme de sănătate mentală, e schizofrenică”. Bineînțeles că a urmat o dezbatere aprinsă fără concluzii legate de joc, pentru că n-am vrut spoilers, dar din care însă am aflat că el nu are un dialog interior. Dar deloc. Mi-a mărturisit că gândurile îi vin ca niște mesaje și acționează sub impulsul lor.

La început, așa ceva mi s-a părut imposibil, dar apoi, când am făcut un mic research pe un site științific și am înțeles că au fost mai multe dezbateri virale (pe Twitter) pe tema asta, mi-am dat seama că e adevărat – unii oameni nu au dialog interior. Iar asta m-a îngrozit. Pe de parte, pentru că nu-mi pot imagina o astfel de viață interioară, deși cred că e mult mai liniștită. Dar pe de altă parte, m-am îngrijorat în legătură cu sănătatea mea mentală. Păi mi se întâmplă adesea să răspund cuiva la întrebarea: “Ce faci?” cu “Bine!”, în timp ce naratorul mormăie în cap: “Dar ea nu făcea bine” (inside joke, la propriu!).

Sau, câteodată nu pot să dorm noaptea compunând discursuri despre lucrurile care contează pentru mine, explorând mental anumite teorii sau construindu-mi în cap veritabile certuri, perfect argumentate, în care spun toate lucrurile potrivite în cadrul unui conflict pe care n-am știut să-l gestionez în timpul zilei. Iar dimineața mi se întâmplă să mă trezească dialogul interior, un șiroi de gânduri aleatorii, cu fluiditatea Virginiei Woolf, chiar înainte să-mi sune alarma. De fapt, cred că singurele momente în care nu am un dialog cu mine este atunci când scriu. Dar chiar și atunci (adică acum) tot mai intervine câte ceva: “Hidratează-te”, “Ai plătit lumina?”, “Îmi trebuie un hanorac verde”. Oare e normal?

“Vocile din schizofrenie sunt conținutul unei idei delirante. Persoana în cauză nu face diferența dintre realitatea obiectivă și mesajul vocilor pe care le aude. Vorbim de o disociere patologică la nivelul Eului, care produce în sine o nouă lume. Mai mult, înșiruirea de cuvinte nu are logică, acestea chiar pot să nu existe, iar persoana crede/simte/percepe delirul ca fiind realitate, indiferent de câte dovezi contrarii i se aduc”, explică Ana Pantazescu, psihoterapeut.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Însă gândurile mele (ca să nu le numesc voci, știu că sunt cugetările mele și nu-mi imaginez că provin dintr-un colț al camerei, ca în cazul afecțiunilor mentale) variază de la persoana întâi la a doua și, la ocazii, chiar și a treia, mai repede decât pot schimba vitezele la mașină. Și mă întreb câte dintre așa-zisele gânduri sunt cu adevărat ale mele și câte sunt ale părinților, ale oamenilor care au avut puterea să mă influențeze pozitiv sau negativ și câte sunt paragrafe împrumutate din cărți și replici din filme.

“De obicei, dacă mesajele vin din acele părți interiorizate, monologul este la persoana a doua: trebuie să faci/fii/zici/muncești etc. Este modul adaptabil de a vorbi pentru a evita disconfortul de care vor să ne apere acele părți din noi. Dacă vorbim despre persoana a treia, acolo poate fi despre tulburarea disociativă de personalitate sau un mod de coping recurent folosit de persoana în cauză.

Însă când vorbim despre dialogul interior, cum putem face diferența dintre vocea noastră si vocile pe care le-am preluat de la cei din jur pe parcurs? Avem oare o voce care e chiar a noastră? Diferența este dată de răspunsul la întrebarea următoare: ‘Cum mă simt în raport cu mesajul pe care mi-l transmit?’ Dacă simțim vină, presiune, frică, dezamăgire față de noi, rușine, sau orice alta emoție sau sentiment care produce disconfort, iar mesajul vine sub o formă de genul: ‘Trebuie să faci mai mult!’, ‘Ești slab, prost’, e posibil să fie vorba despre un mesaj interiorizat”, spune psihoterapeuta Ana Pantazescu.

Este firesc să presupunem, prin oglindire, că toți oamenii au aceleași mecanisme mentale și emoționale ca noi. Dar la polul opus celor care vorbesc mult cu ei înșiși sunt oamenii care nu au un dialog interior și pentru care gândurile intervin într-un mod abstract, non-verbal (pe parcursul documentării am aflat că cunosc două persoane de acest fel).

Niciuna dintre categorii nu este conștientă de prezența celeilalte și nu și-o pot imagina. Însă un studiu din 2011 a arătat că oamenii cu ambele tipuri de mecanisme au aspecte atât de gândire verbală (majoritatea), cât și abstractă. Însă, din moment ce una singură e dominantă, aspectele neobișnuite sunt mai greu de identificat.

„Monologul are probabil mai multe grade de abstractizare: unii oameni pot folosi pur și simplu cea mai abstractă formă, care nu „sună” deloc ca vorbirea. Este posibil ca alte persoane să aibă tendința de a se baza mai mult pe imagini vizuale. Dar a nu avea un monolog intern nu înseamnă că este ceva în neregulă cu o persoană”, a declarat Mark Scott, profesor asistent de lingvistică la Universitatea Qatar pentru publicația Today.

Și, deși cercetările ne confirmă existența persoanelor fără monolog interior, nouă, majorității, care avem o voce internă, ne e foarte greu să-i credem. Probabil și lor li se parea ireal că ne cicălim și ne încurajăm singuri toată ziua. Culmea este că oamenii de știință au descoperit că până și persoanele care nu aud deloc au monolog interior. Și că există și o a treia categorie de procesare a gândurilor: prin imagini.

Revenind la eroina celtică, după ce am terminat jocul, am cercetat puțin povestea și m-am uitat la un clip de making of pe Youtube. Astfel, am aflat că prietenul meu avea dreptate: scenariul jocului fusese construit special pentru a aduce awareness asupra problemelor de sănătate mentală. Deci asta înseamnă că Senua, de fapt, nu a ajuns niciodată pe tărâmul celălalt, nu a învins zeița morții și nu a salvat sufletul iubitului. Toată se întâmplaseră doar în mintea ei. Și sunt multe persoane care suferă de tulburări mentale grave.

Iar asta îmi dă senzația că un monolog interior intens, sau chiar lipsa lui, e o problemă existențială pe cât de misterioasă, pe atât de acceptabilă.

Citește și:

Ce trădează vocea interioară despre tine

Gândurile care-ți pot schimba radical cursul vieții

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ce sfat sau recomandare despre viață i-ar spune Eul tău din trecut Eului tău din prezent?

SELF-IMPROVEMENT//

Despre viață, psihic, moarte, sinucidere – între mituri și realitate

SELF-IMPROVEMENT//

7 sfaturi utile pentru a-ți crește stima de sine și a-ți construi o carieră de succes

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.