OAMENI THRIVE//

Nuami Dinescu, actriță: ”Unele eșecuri devin în timp victorii”

Când ai ocazia să-i întrebi pe unii dintre cei mai interesanți oameni despre viața lor, uneori obții cele mai fascinante răspunsuri la cele mai simple întrebări. Chestionarul Thrive reprezintă o serie de interviuri care oferă o perspectivă intimă asupra vieții unora dintre cei mai de succes oameni.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce să-ți asculți corpul când te trage de mânecă.
– Ce întrebări să-ți pui în fața oglinzii. 


Thrive Global: Ce te face să te dai jos din pat în fiecare dimineață? 

Nuami Dinescu: A fost o vreme când mi-am pus singură întrebarea asta. Și am săpat în mine după răspunsuri, să înțeleg, să mă înțeleg, să pot să trăiesc cu mine, cu alegerile mele, cu eșecurile, cu bucuriile, cu atașamentele mele. În timp, am înțeles că nu-mi trebuie nimic deosebit ca să mă pot da jos din pat, doar să știu că toți ai mei sunt bine, că suntem împreună, câți mai suntem, că atâta vreme cât există oameni pentru care eu contez sau au nevoie de mine și mă iubesc așa cum sunt, fiecare zi e un dar. 

Când am filmare, repetiție sau o probă, e deja o zi plină și atunci aproape că țâșnesc din pat  cu grijă să fiu gata la timp. Și când mi-e greu, cât să-mi vină să-mi trag pătura peste cap și să mă trezesc peste trei ani, vine Lala și se pune cu fruntea pe perna mea și înțeleg că n-am vreme de lâncezit: câinele vrea afară. O pisică vrea mâncare, una vrea pe balcon… Se animă casă și uiți că erai gata să treci printr-o zi din viața ta ca printr-o zi proastă. O zi e proastă atunci când primești o veste care începe cu „luați loc”, când primești, noaptea, un telefon și nu știi ce să faci mai repede sau când moare cineva. Atât. 

În rest, viața e un dar, chiar și când ești lefter sau când se apropie un sezon nou și nu ți se spune de ce emisiunea ta iese din grilă, de ce oamenii cu care ai stat la masă și ai vorbit câte-n lună și-n stele, acum, când sunt în posturi de răspundere, te ignoră. Chiar și atunci. În timp, nu le mai iei așa personal, sunt lucruri care se întâmplă, move on! Viața e un dar care începe în fiecare dimineață când răsare soarele. Cum să-l risipești?

TG: Cum prioritizezi lucrurile când ai multe de făcut? 

ND: Sunt o persoană cerebrală și echilibrată și prioritizarea vine de la sine, ca setările din fabrică. Trec în revistă tot ce e de făcut și trag de mine să pun ordine în așa fel încât să nu sufere nimeni. 

Cred că e important să fii organizat în cap, să știi cât timp îți aloci pentru ce ai de făcut, atunci când poți controla timpii. Când am repetiție sau filmez sau am emisiune, fac cumva să nu las deoparte familia, prietenii buni, animalele și voluntariatul. Dacă există un secret al prioritizarii, e să știi exact ce vrei de la tine și unde vrei să ajungi. Tu cu tine. Asta te ține în priză să fii creativ și atent la toate. Când nu-ți iese, reprogramezi, refaci. Nu lași să se strecoare gîndul că nu-ți pasă. Și spui că nu ai uitat, nu ai avut timp, dar remediezi. Comunicarea este și ea o prioritate.

TG: Care e secretul tău pentru o viață mai bună? 

ND: O viață mai bună, pentru mine, înseamnă să fii într-o relație bună cu tine. Să reușești să te cunoști suficient de bine încât să-ți asculți instinctele și când îți sună “alarmele” să știi că trebuie să-ți pregătești următoarea mutare. 

E un dezechilibru foarte mare în ființa umană între ce simte și ce lasă să creadă că simte, între ce-și dorește să facă și ce face, fără să realizeze lipsa de echilibru care vine din dorința de a păstra aparențele. Mai ales că societatea are un trend și e “musai” să fii pe acolo. De fapt, nu e musai să fii nicăieri.

Drumul tău e al tău, nu depinzi de aparențele strălucitoare în spatele cărora, de multe ori, e singurătate, durere sau frustare. Am cunoscut astfel de situații. O viață bună începe din clipa în care nu te mai minți, când ai curaj să-ți înfrunți temerile și încerci să diminuezi pagubele,  muncind să pui ceva bun în loc, când îți asumi orice decizie ai lua. 

Viața mea bună înseamnă să fiu în acord total cu mine și cu alegerile pe care le-am făcut, să-mi înțeleg și să-mi iert greșelile, ieșirile, neputințele. Insecuritatea financiară de freelancer e mereu prilej de dispută, a mea cu mine dar, până acum, ne-am descurcat. Sună ciudat pluralul, dar cred că în noi sunt mereu două persoane: una rațională și una emoțională. Pentru mine, dincolo de mecanismele interioare, e important să n-am timpi morți, să repet, să joc, să filmez. Îți mai dai seama că ai o viață bună când plătești din banii tăi mâncarea unui om sau când cumperi lapte praf pentru o mamă care nu-și permite, când împarți ce ai cu cine nu are.  

TG: Când simți că ești prea stresată sau prea copleșită de viață, ce faci ca să ieși din acea stare?

ND: Vorbesc foarte mult cu mine, încerc să înțeleg de ce sunt stresată, ce a declanșat starea.  Sunt dintre cei care merg la cauză. Dacă știu cauza, încerc să repar acolo și efectele se diminuează în timp. 

Când sunt singură, îmi iau o pisică în brațe, îmi caut un film bun și stau așa, cu pisica lipită de plexul solar și mă las dusă de film, de poveste… Funcționează, de obicei. Rațiunea îmi aruncă mereu în față exemple de situații și oameni care sunt cu adevărat copleșiți de drame. Și atunci, încercând să înțeleg cât de greu trebuie să le fie lor, se declanșează un mecanism interior care-mi spune că eu sunt bine.

Sau ies și mă plimb pe străzi necunoscute, mă uit la case și mă gîndesc dacă oamenii din ele sunt fericiți. Uneori, îmi pun muzică tare și mă apuc de ceva ce nu fac de obicei, frec gresia de prin baie sau bucătărie, aragazul, toate astea mă obosesc fizic și-mi dau timp să mă adun. 

Sau, dacă am noroc, sună telefonul și vine un proiect. Și gata cu stresul și starea proastă. Până acum o lună o sunam pe mama, ea știa mereu: ce să spună când eu nu-mi gaseam locul sau starea. Acum, îmi sun cele trei surori și le întreb: ”Ce-ar zice mama dacă ar mai fi cu noi?”. Mama mea nu s-a dat bătută niciodată. Ceva din îndârjirea ei mă împinge să mă adun când mi-e greu. 

TG: Cum scapi de gândurile rele? Ce-ți aduce optimismul, mai ales în această perioadă? 

ND: Cu ceva timp în urmă, am început să vorbesc singură cu mine, în oglindă. Uite, asta n-am spus-o niciodată. E poate ceva din meseria asta, a mea, care te împinge să sapi până în străfunduri, să-ți pui întrebări. 

Mă uitam la mine și începeam un dialog: ”Tu ce vrei, de fapt?”. ”Nu știu”. ”Cum adică nu știi?! Concentrează-te și zi-mi, că nu știu ce să mă mai fac cu tine. Dacă facem asta…” Urma o discuție aplicată pe situația respectivă. 

Am făcut exercițiul asta multă vreme, până am ajuns să-mi pun singură, cu voce tare, întrebarea: ”De ce ți-e frică?”. Din ziua aceea, gîndurile rele trec ca niște nori pe deasupra capului meu și pleacă cum au venit. Nu le mai las să-și facă cuib.

Pentru mine, perioada asta a fost grea pentru că am pierdut-o pe mamă, altfel n-am avut nicio problemă. Mi  s-a oprit repetiția la un spectacol, eram deja pe scenă, la plantat decor și mișcare, când am primit telefonul că se suspendă repetițiile. Sigur că mi-a venit să plâng, eram acolo unde mi-am dorit după 20 de ani. Am plâns și m-am liniștit apoi, știu că omul care a scris și regizează spectacolul, Claudiu Romilă, se va face luntre și punte să-l reluăm când se va putea. 

Nu mi-a fost greu să stau în casă, pentru că nu ies foarte mult de felul meu. Am mereu ceva de scris, de rezolvat, așa că nu mi s-a părut greu. Iar când ești freelancer ești obișnuit să ai   perioade moarte, chiar și financiar. Trebuie să rămâi cu mintea zdravănă, mai ales când te confrunți cu ceva necunoscut. 

TG: Care este pentru tine semnalul de alarmă că ai pus prea multă presiune pe tine, că ai ajuns la capătul puterilor?  

ND: Nu prea dorm, îmi vin în minte lucruri care m-au tulburat. În 2009, am făcut un sindrom vertiginos pe care acum îl țin sub control și una din condițiile ca el să nu-și mai facă de cap e exact asta, să nu mai pun presiune pe mine, deloc.  

Prea am dat cu capul de “când nu mai poți, mai poți un pic”. Nu e așa, la mine, cel puțin. Când mintea și corpul îți dau niște semnale, e bine să fii atent.

Când nu mai poți, te oprești, dacă de asta nu depinde viața cuiva. Am multe exemple în care n-am ascultat și am spart vasul de la cafetieră, am căzut și mi-am făcut genunchii zdrențe (făcusem 17 km în ziua aia, dar am vrut eu musai să mă mai duc la Poștă), am făcut bursită la coate pentru că am ținut morțiș să continuu cu sala de sport. Acum fac cât pot, cu încredere că mintea și corpul meu mă sprijină când e chiar nevoie. Și continui să-mi pun întrebarea: ”Dacă nu mai tragi de tine, ce se întâmplă?”. Nimic. Câteodată, credem că lumea nu merge fără noi. Merge.  

TG: Ce sfat ți-ai da ție, cea de la 20 de ani? 

ND: Mi-aș spune că sunt frumoasă așa cum sunt și să am mai multă încredere în mine. M-aș bate mai mult pentru șansa mea la teatru. Mi-aș spune să am mai mult curaj. Mi-aș construi viața cu sacul de echipament de sport pus deasupra trusei de make-up și a periei de păr. Mi-aș da câte un brânci în fiecare dimineață să ajung la o sală de sport, să-mi tonific mușchii și genunchii pe care îi voi trânti mai târziu la cursuri de balet, la cascadorie, în spectacole sau în zilele în care cad pur și simplu pe stradă, pentru că am călcat greșit. 

Mi-aș spune că trebuie să mă iubesc eu înainte să aștept să mă iubească altcineva.  

TG: Spune-ne o mică schimbare, pe care ai făcut-o în viața ta, ca să te conectezi mai bine cu ceilalți. 

ND: Fiind o persoană foarte timidă, am tendința de a acoperi timpii morți vorbind. Când am realizat ce fac, am început să fiu atentă la oameni și am început să vorbesc doar ca să umplu un timp în care celălalt nu-și găsea cuvintele (mai ales în emisiuni) sau când avea nevoie de un răgaz să se adune. Am început să-i “ascult” și cu ochii, fără să le aud cuvintele. Cuvintele, uneori, acoperă ce vor să spună ochii. Am început să privesc oamenii adânc în ochi când vorbesc cu mine ca să-și găsească un sprijin.

TG: Faci ceva anume ca să-ți menții concentrarea? 

ND: În afară de exercițiile de dicție, control permanent la emisie vocală (gura se lenevește când nu exersezi) și atenția care rămâne mereu în alertă, nu fac ceva special. Am noroc de o memorie bună, de un instinct bun, nu fac nimic de mântuială, caut mereu, în orice situație cele mai bune variante. Asta îi dă minții de lucru și o ține concentrată. 

Pentru că am lucrat mult în TV și am făcut emisiuni în direct, concentrarea mi-a devenit a doua natură. Depinde mult și de context. Dacă subiectul e din aria mea de interes, e simplu. Dacă vorbim de indici ROBOR și mașinării, m-ai pierdut, mi-a plecat și concentrarea la somn.

TG: Care e cartea care ți-a schimbat viața? 

ND: “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil Petrescu.

TG: A existat un moment de cotitură în viața ta? Un moment în care ai simțit că ești în fața unei alegeri importante?

ND: Au fost mă multe. Primul, în 1987, când am renunțat la slujba din București și la examenul  pentru Filologie, după ce căzusem la diferență foarte mică de ultimul intrat și am plecat la Teatrul de Stat din Reșița. Mi-au spus toți că o să mor de foame, dar nu m-a întors nimic din drum. Au tot fost cotituri. Am decis, mi-am asumat și am mers mai departe.

TG: Când a fost ultima dată când ai simțit că ai eșuat și cum ai depășit momentul?  

ND: Mă gîndesc adesea la eșecurile din viața mea și, cu sinceritate, recunosc că unele devin, în timp, victorii. Sună a paradox, dar viața bate filmul, nu-i așa?! 

De exemplu, acum doi ani, în iunie 2018, când s-a schimbat conducerea în TVR și emisiunea  pe care o prezentam împreună cu două fete a ieșit, fără nicio explicație, din grilă, m-a răsucit un pic în loc.  Eram într-o formă fizică excepțională, slăbisem, eram destul de apreciată și, cred, iubită și de colegi. Nu mă așteptam la asta, mai ales că noua conducere mă știa bine. Atunci, mi s-a părut că am eșuat. Dar după o vreme, am început să văd altfel lucrurile și, într-o bună zi, nu mi-a mai păsat. Pur și simplu.  

E foarte important să știi tu că ești un profesionist bun și să ai încredere în tine, indiferent cât de frică îți e de provocări, de unde vin și cum arată ele. Ceva, ceva va apărea de undeva.  Treaba ta e să te ții în formă, pregătit, să fii gata la primul semn. Au apărut alte proiecte, răsplătite și financiar și moral, m-au descoperit oameni cu care am făcut lucruri pe care nu credeam în veci că sunt capabilă să le fac, care au deschis alte uși, alte oportunități.  

TG: Care este ultimul lucru pe care îl faci seara înainte de culcare? 

ND: Mă uit la seriale polițiste până mi se închid ochii de somn. Îl iubesc pe Monk, am ajuns obsedată de simetrie. Mă demachiez, mă spăl pe dinți, mă dau cu cremă pe față și pe gât (femeile uită de gât și de decolteu), mă bag în pat și ultimul meu gând e: ”Doamne, îi las în grija ta pe toți ai mei!”. Ah, și număr pisicile, să nu uit vreuna încuiată în baie…

TG: Împărtășește-ne un citat care te motivează. 

ND: ”Când dai, la început dai din ce ai. Apoi, de la un moment dat, dai din ceea ce ești”.

TG: În ce momente ți-a folosit empatia și cum o cultivi? 

ND: Empatia e parte din mine, nici nu știu cum aș fi fără să fiu așa. Așa erau și mama și tata, deci am preluat doza întreagă. Probabil, dacă n-aș fi fost atât de empatică, n-aș fi putut face meseria asta. Mama mi-a spus tot timpul că viață e frumoasă când au loc și alții, mai puțin norocoși, în ea. Că nu trebuie să plece nimeni de la ușă ta cu mână goală. Că dacă a venit să ceară ceva, a venit pentru că nu are. Bunătatea față de animale, păsări, gâze: toate le-am învățat acasă și au crescut odată cu mine. Aș vrea doar să pot să și fac în măsura în care îmi pasă.

Nuami Dinescu este actriță, om de televiziune și o mare iubitoare de animale. A scris cartea „Eu nu sunt Tanța” pentru a mărturisi lumii că este o persoană complexă, care nu se suprapune unui singur rol. O poți citi pe blogul său, nuami.ro, unde scrie despre viață, călătorii, oameni și animale.

Citește și:

Pavel Bartoș: „Când reacționăm din instinct facem greșelile cele mai mari”

Alina Eremia: ”Fără onestitate, relațiile eșuează”

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Randi, cântăreț: ”Starea de bine, mulțumirea de sine sunt alegeri pe care le facem sau nu”

OAMENI THRIVE//

Petronela Rotar: ”Mintea e un mecanism complicat și pervers”

OAMENI THRIVE//

Victoria Răileanu, actriță: ”Mă ajută să-mi spun că nimic nu e definitiv”

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.