SELF-IMPROVEMENT//

Nu voiam în ruptul capului să trăiesc o viață care nu era a mea. Așa a început totul

Cum să iei viața ca pe o poveste vie, reală, al cărei sens se construiește (sau poate se limpezește) pe măsură ce trăiești și înțelegi tot mai multe.


În următoarele 7 minute vei afla:

– Cum poți să-ți descoperi calea în viață stând culcat și privind cerul din curtea unui muzeu de provincie.
– Care este filtrul prin care Bucureștiul se vede cel mai frumos.


Mă uitam într-o seară la un documentar despre un negustor arab care își câștiga existența traversând deșertul împreună cu câteva cămile, străbătând zeci de kilometri pe jos, cumpărând marfă de la unii și vânzând-o, câteva săptămâni mai târziu, altora. Nu mai țin minte mare lucru, însă am amintirea vie a unui episod din călătoria lui când, ajuns la o femeie slabă și zbârcită, a negociat scurt cu ea prețul pentru marfă, i-a plătit suma convenită, apoi s-a întors, încet, cu încărcătura uriașă spre una dintre cămile. Speriată, cămila se opunea din răsputeri, urlând cu disperare. Urletul ăla al ei mi-a ajuns până în măduvă. Abia am mai putut să mă uit la restul documentarului.

Eram acasă, în orașul meu natal. Mă întorsesem după șapte ani de București. Șapte ani în care și eu, la fel ca restul furnicarului bucureștean, mă străduisem din toate puterile reușesc. Mă încovoiasem sub corvezi la fel de mari ca ale cămilelor din deșert, dar, spre deosebire de ele, n-avusesem niciodată onestitatea să mă recunosc doborâtă, să urlu de disperare. Abia într-un octombrie întâmplător, venită la părinți într-o vacanță de două săptămâni, am ajuns să stau față în față cu viața mea. A fost ca și cum, coborând din trenul care mă adusese din capitală în orașul liniștit de la Dunăre, coborâsem și din celălalt tren, TGV-ul în care îmi petrecusem ultimii șapte ani.

În primăvară îmi dădusem demisia de la editură. Cu toate riscurile și cu toată nesiguranța pe care le implica mutarea mea, alesesem să fiu freelancer. Traduceam cărți și, deși munceam de două ori mai mult decât unii dintre prietenii mei salariați și câștigam de trei ori mai puțin decât ei, mă simțeam privilegiată. Îmi recâștigasem, parțial, libertatea pe care fusese dintotdeauna clădită viața mea.

Cele două săptămâni în care am stat atunci la ai mei au fost, într-un fel, în afara timpului. Fiindcă timpul meu ajunsese să se măsoare exclusiv în ore de muncă – nenumărate ore de muncă rostogolindu-se către fatidice deadline-uri. În rarele intervaluri în care nu munceam, mă gândeam oricum tot la muncă și eram mult prea stoarsă de vlagă ca să pot măcar să mă odihnesc. În primele zile din acele două săptămâni m-am plimbat în neștire pe străzi, cu o bucurie aproape de nesuportat în piept, o bucurie pe care trebuie să fi simțit-o pe vremuri sclavii eliberați. Mi se părea că văd pentru prima dată cu adevărat pietrele care sclipeau în soare, insectele cu zbor oblic, șopârlele verzi. Mă gândeam, cu o mirare de om bătrân, că în toți anii ăștia în care eu alergasem cu privirea ațintită înainte, viața pe lângă care trecusem fusese la fel de frumoasă ca azi, cu cer albastru nesfârșit, cu pescăruși planând peste Dunăre –  fără țintă, fără grabă, fără condică de semnat, fără plan de vânzări de îndeplinit.

Într-una din zile am ajuns până la muzeu, în partea de jos a orașului. Poarta era deschisă, am intrat nestingherită în curte. Ruinele castrului roman se ghiceau prin iarba înaltă, iar dincolo de ele strălucea Dunărea. În afară de portar, nici țipenie de om; câte o pasăre răzleață aducea câteva secunde de mișcare, după care totul reintra în liniștea  anonimă. Am străbătut încet curtea. Regăseam liniștea aia ca pe o parte a vieții demult uitate de mine, și simțeam că dacă o să mă opresc acolo îndeajuns de mult și n-o să mai plec nicăieri, bucățile rupte dinăuntrul meu vor începe să se pună singure la loc. M-am întins pe una dintre pietrele mari, dreptunghiulare, ale vechiului castru, sub soarele neobișnuit de cald pentru octombrie. Am rămas așa, lungită pe spate, cu fața la cer, și mi-am dat seama, pentru prima dată după ani mulți, cât de obosită eram.   

Atât de simplă putea să fie viața? Atât de simplă cum o vedeam acum, aici, de câteva zile de când mă întorsesem? După ani în care alergasem fără oprire într-o cursă cu obstacole – trecând prin garduri de sârmă ghimpată, neputându-mă hotărî niciodată dacă alerg prea repede pentru a face ceva temeinic sau prea încet pentru a ține pasul cu ritmul în care mi se cerea să fac lucrurile –, acum vedeam și simțeam cu mirare locul ăsta care părea la capătul lumii, în care nu părea să conteze aproape nimic din lucrurile care contaseră acolo, în vârtejul Capitalei, și pentru care plătisem prețuri inumane. Ce voisem, ce căutasem eu de fapt, în tot timpul ăsta? Mă simțeam ca și cum aș fi rătăcit până atunci bezmetică prin niște ținuturi artificiale, unde ritmul vieții nu avea nici o legătură cu biologia mea, cu omenescul din mine. De ce făcusem eu toate astea de bunăvoie? Ce primisem în schimb?


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


O buburuză a coborât deodată în zbor, strângându-și aripile și așezându-se neștiutoare pe mâneca mea. Mă uitam la ea aproape fără să o văd; și mă întrebam, în timpul ăsta, de ce ar trebui să-i pese cuiva de luptele mele bucureștene, de micile victorii pe care le plătisem cu ani din viață și care mă sleiseră de orice bucurie de a trăi. Nu exista nici o particulă din universul ăsta infinit, în care respiram și trăiam, pentru care să fi contat atingerea targeturilor bucureștene. În imensitatea lumii care mă înconjura – Dunărea care se vedea până departe, spre Orșova, și cerul nesfârșit de deasupra – nu puteam să nu văd derizoriul eforturilor mele din ultimii ani, neînsemnătatea reușitelor care acolo păruseră vitale pentru viitorul meu, pentru stima mea de sine și pentru locul meu între ceilalți, în societate.

Am revenit în curtea muzeului aproape în fiecare zi în cele două săptămâni de vacanță. Mă trânteam în iarba înaltă și rămâneam acolo ore în șir, privind țintă la cer. Ajunsesem să mă topesc atât de mult în natura din jur, nemișcată în iarba care mă acoperea, încât se întâmpla să treacă uneori câte o pasăre la câțiva metri deasupra mea, fără să bage de seamă că eram acolo. Îmi plăcea din ce în ce mai mult sentimentul ăsta. Sentimentul că n-am nimic urgent de făcut, că n-am nimic important de făcut, că viața poate să fie o treabă simplă, pe care eu – mai mult decât oricine altcineva – decid în ce fel să o trăiesc. 

Se pare că uneori sunt suficiente două săptămâni pentru ca în tine să se schimbe ceva radical. Două săptămâni în care întrerupi complet modul tău de viață de până atunci, în care ieși din viața ta și trăiești așa, în afara ei. Asta mi s-a întâmplat mie în vacanța aia. Întoarsă apoi la București, în apartamentul meu din Ștefan cel Mare, am lăsat bagajele jos și, rămânând în picioare, pe hol, m-am întrebat la ce anume mă întorsesem. La zgomotul traficului care nu se oprea niciodată? La chiria care îmi înghițea jumătate din veniturile lunare? La graba brutală?

Timp de câteva săptămâni n-am făcut decât să mă gândesc la o scăpare. Lucrurile nu puteau să mai continue așa. Muncă zi-lumină ca să-mi plătesc viața trăită în fața calculatorului într-un apartament din București. Revelația a venit neașteptat, într-o noapte în care somnul refuza să vină: să plec. Pur și simplu. Din momentul în care am hotărât să părăsesc Bucureștiul, orizonturile au început să se lumineze. Orașul ăsta în care fiecare minut petrecut mă costase energie consumată fără măsură, planuri febrile de supraviețuire, atenție încordată față de orice neprevăzut care ar fi putut să-mi răstoarne respectivele planuri de supraviețuire, gândul risipit în zeci de direcții în care mi se cerea să merg (unele dintre ele) sau voiam să merg (altele), rememorarea continuă a datoriilor încă neplătite și a lucrurilor încă necumpărate (dar necesare) – pe scurt, orașul ăsta în care, pentru mine, totul era ca o muncă și în care până și gândul că ar trebui să mă odihnesc era o sarcină în plus pe listă, devenea dintr-odată un oraș cu nenumărate posibilități ale bucuriei. Eliberată de corvoada zilnică a chiriei lunii următoare, începeam să văd, pe rând, toate locurile din București în care mi-ar fi plăcut să petrec mai mult timp, toate lucrurile pe care aș fi putut să le fac acolo, simțeam gustul Bucureștiului trăit în libertate.

A doua zi m-am trezit devreme. Pentru prima dată, după mulți ani, mă trezeam pentru mine, nu pentru că mă zgâlțâia datoria. M-am ridicat pe marginea patului – și am zâmbit. Simțeam covorul sub tălpi, vedeam razele soarelui strecurate pe după perdele. Era ca și cum mă trezisem după un somn lung, foarte lung, un somn care începuse în prima zi a venirii mele în București. M-am ridicat, am tras perdelele și m-am uitat afară. Cerul era albastru, oamenii erau grăbiți, și undeva între cer și oamenii de jos, eu, la etajul cinci al blocului din Ștefan cel Mare, îmi aduceam aminte că viața fusese cândva mai mult decât un maraton al supraviețuirii, și că ar putea să fie din nou mai mult și mai frumos de-atât. M-am întins, fără grabă. Fără grabă, fără grabă. Nu mă săturam de starea asta nouă, în care cel mai mărunt lucru pe care-l făceam era ca un mic izvor de plăcere, pentru simplul motiv că în spatele tuturor gândurilor nu se mai afla gândul acela permanent că n-am timp, că trebuie să mă mișc repede.

În ziua aia, plimbându-mă pe străzile Bucureștiului luminate parcă de un soare nou, m-am gândit la multe lucruri. M-am gândit cât de puține erau, de fapt, nevoile mele reale. Și cât de puțin ar fi trebuit să muncesc (comparativ cu efortul nesfârșit din ultimii șapte ani) ca să mi le împlinesc. Și – mă întorceam la concluzia asta iar și iar, de zeci de ori, și o savuram ca pe un desert de lux – cât de mult TIMP LIBER ar fi putut să-mi rămână. Cu gândul ăsta în minte, Bucureștiul se făcea tot mai frumos de la un minut la altul.

Am avut, în cele două luni pe care le-am mai petrecut în București, prilejul să-l cunosc și să-l iubesc ca niciodată până atunci. Iar după ce am plecat de tot, m-am gândit mereu la el ca la unul dintre orașele mele de suflet.

Au trecut de atunci mulți ani. Ani în care, cu un laptop în rucsac și un entuziasm mare în suflet, am colindat țări, m-am oprit luni de zile în orașe de la malul mării – în Turcia, în Danemarca – am petrecut timp prețios cu oameni de toate felurile, iar aceștia, bucuroși că cineva e sincer interesat să audă o parte din povestea vieții lor, și-au deschis inima cu bucurie și fără teamă. Am făcut toate lucrurile alea la care în București nu mai aveam timp nici să mă gândesc. N-a fost ușor – viața nu e niciodată ușoară – dar a fost teribil de frumos și, mai important decât orice, a fost așa cum îmi dorisem eu cu ardoare să fie.

Multă vreme am luat viața ca pe o călătorie inițiatică. Doar așa putea ea să aibă sens pentru mine. Acum, o iau adeseori ca pe o poveste vie, reală, al cărei sens se construiește (sau poate se limpezește) pe măsură ce trăiesc și înțeleg tot mai multe – despre mine, despre oameni, despre lumea naturală. Într-un anume sens, ea rămâne oricum o călătorie – am venit aici și vom pleca de aici, deci suntem niște călători. Dar, oricum ar sta lucrurile, cred că cel mai important este să o trăim așa cum simțim noi, în adâncul nostru, că trebuie să o trăim.   

Citește și:

Supraviețuitoarea unui burnout și a unei vieți care nu-i aparținea

Cronica unui burnout anunțat

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

De ce ajung cuplurile să se despartă după foarte mulți ani de căsnicie?

SELF-IMPROVEMENT//

Micile bucurii care definesc sensul vieții

SELF-IMPROVEMENT//

Analiza unui film tulburător: Phantom Thread sau paradoxul otrăvii ca antidot

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.