WELLBEING//

”Nu mai simt nimic”: ce este oboseala emoțională

O confesiune analizată de psihoterapeutul Simona Tache: de ce este posibil, uneori, să nu mai simți nimic.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce ajunge un parfum să nu miroasă a nimic, deși nu ți-ai pierdut simțul mirosului.
– Cum ajută strategia detașării, pe termen scurt.


Să te trezești anesteziat te descumpănește. Mi s-a întâmplat. De parcă aș fi dat pe mute televizorul pe ecranul căruia se derulează propria mea viață, cu tot ce implică ea. N-a fost brusc, s-a întâmplat treptat, după luni de zile în care, ca toată lumea, am fluctuat între anxietate, speranță și nevoia de a controla cât mai bine ce se petrece în jur. Am obosit, emoțional, să-mi impun să fiu optimistă, proactivă, dinamică, să ascund zilele în care mi se părea că parcă nimic nu mai are sens și că pandemia intră în casă, chiar dacă te speli compulsiv pe mâini, porți mască și ești sănătos. Intră subversiv, prin știri, prin tot mai mulți prieteni care sună să spună că sunt bolnavi. Și atunci, i-am trântit ușa în nas și am făcut ce m-am priceput mai bine: n-am mai simțit nimic. Așa cum COVID-ul afectează simțul mirosului și al gustului, amenințarea sa afectează simțurile, în general.

Cu alte cuvinte, decât să-mi fie frică, mai bine nu mi-e nimic. Feeling flat, numesc americanii starea și disecă subiectul pe larg, trăgând câteva concluzii raționale: identifică 13 situații în care emoțiile amorțesc. Am reușit să bifez câteva: expunerea la știri. Senzația de amorțire emoțională a venit după ce am lăsat televizorul din bucătărie, unde lucrez, pe știri, în fundal. 

Fluxul continuu de informații despre numărul nou de cazuri și lipsa paturilor libere la ATI nu a făcut decât să hrănească lipsa de speranță și de control. Apoi, pe lista factorilor declanșatori pentru acest fenomen bizar al emoțiilor înghețate apare schimbarea. Și, zău, nu știu când s-a schimbat lumea mai repede și mai intens decât acum! Cel de-al treilea punct pe care l-am asociat cu starea a fost stresul pe termen lung: din nou, ce probă de foc pentru creierul nostru să îmbine rutina care dă sens cu riscul ca totul să fie, de fapt, în zadar. 

Un parfum care nu mai miroase a nimic

Când am decis să atac frontal cele două parfumuri preferate (da, cele pe care le țineam pentru momente speciale), în ideea că oricum n-am idee când voi avea ocazia să le port în afara casei, am crezut că fac un lucru bun. Am pulverizat pe încheietura mâinii un puf și am inspirat adânc: simțeam parfumul, dar nu mirosea a nimic. Niciun strop de sinestezie sau de nerăbdare, nu urma nimic altceva decât o nouă zi în care părea să se prelingă cea de ieri. Cred că parfumul și-ar face mai bine datoria acolo, pe etajeră, neatins, ca o promisiune că va urma din nou să apară ocazia reală în care să se justifice să-l port. Carpe Diem! are, iată, și neajunsuri.

O minte care funcționează mai limpede

Emoțiile înghețate au venit la pachet, însă, cu mai mult spor la treabă. Am remarcat că reușesc să mă concentrez la ceea ce fac, de parcă amorțirea laturii emoționale ar fi adus mai multă limpezime celei raționale. Am devenit mai organizată, cu un work flow mai bun și mai pragmatic. Mă tentează mai puține lucruri (care altfel creau întreruperi și sacadau treaba), de parcă m-aș fi transformat într-un robot care execută task-uri. Abordarea la rece mi se pare excelentă când vine vorba de muncă. Însă, din păcate, nu am găsit niciun buton secret care să permite activarea și dezactivarea sa. 

Oamenii din jur care par străini

Este, probabil, efectul cel mai neplăcut și mai îngrijorător. Interacționez direct cu foarte puțini oameni: familia și câțiva prieteni apropiați. Dacă acum o lună sufeream pentru că nu-mi puteam îmbrățișa prietena cea mai bună, acum mi-a devenit indiferent. Nu mai tânjesc după apropierea fizică, mă retrag automat, la coadă, la magazin, dacă mă simt prea aproape de cineva, iar acest prea aproape a devenit rigid. Inclusiv cei mai dragi oameni din lume îmi par ușor străini, iar bucuriile și tristețile lor mă provoacă la empatie mult mai puțin, ca și cum nu ar fi 100% reali, ci filtrați printr-o percepție distorsionată a realității.

Simona Tache este psihoteraupeut și explică de ce simte nevoia creierul să apese butonul de amorțire a emoțiilor:

”Când avem de-a face cu o perioadă de stres prelungit, ca aceea prin care trecem cu toții, obosim emoțional. Și ne detașăm. Detașarea e o metodă prin care creierul nostru evită să mai sufere. Se amorțește singur, rezultatul fiind că nu mai simțim nimic. Ne aplatizăm afectiv, ne trăim zilele teleghidați, pe pilot automat. Nu ne mai e nici așa rău, dar nu ne e nici bine. Nu ne e în niciun fel. Așa arată detașarea și, pe termen scurt, ea e o bună strategie de supraviețuire. După ce va trece perioada de stres și vom reintra în normal, vom reîncepe și să simțim lucruri. Dacă, totuși, stresul nu va înceta, ne vom confrunta cu riscul de a aluneca în depresie.”

Ce facem, până una alta?

”Încercăm să avem grijă de noi. Ne întrebăm ce nevoi avem, până reușim să aflăm, și, în măsura posibilului, ni le împlinim. Uneori, un ceai parfumat și o carte citită sub o pătură caldă ori, poate, o plimbare în aerul liber și rece, cu masca pe față și un prieten alături, vor face diferența. Sigur că, într-o primă fază, nu vom avea chef de acțiunile menționate, doar suntem detașați și nu ne dorim nimic. Putem, însă, să ne gândim la ele ca la un medicament anti-amorțire și să trecem pur și simplu la fapte. DUPĂ, ne vom simți mai vii și mai bine”.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Ce înseamnă detașarea pe termen lung și care sunt consecințele ei?

”Există, din păcate, mulți oameni care își trăiesc detașați cea mai mare parte din viață. Se antrenează de mici să evite suferința și chiar învață s-o facă cu o abilitate uluitoare. Doar că un creier care nu trăiește emoțiile negative nu le poate trăi nici pe cele pozitive. Cineva care știe să-și distragă atenția de la suferință nu poate să simtă nici bucuria, nici mulțumirea, nici liniștea, nici împăcarea, nici multe altele din partea pozitivă a spectrului emoțional. 

Ceea ce simt marii evitanți (persoanele care rămân detașate în cea mai mare parte a timpului) e un gol interior uriaș, foarte greu de umplut, un fel de eternă plictiseală, pe care nu o poate alina mai nimic. Paradoxal, în anumite situații și contexte particulare, acest gol poate să devină de nesuportat. 

Unul dintre motivele pentru care unele persoane ajung să se taie este nevoia disperată de a simți ceva, orice. Excesele (alcool, promiscuitate, droguri, sporturi periculoase, căutarea compulsivă de ”experiențe” de tot felul, muncă epuizantă) sunt tot încercări de a umple acest gol. Cel mai scump preț plătit de marii evitanți apare în relații. Au nevoie de ele, dar nu le pot susține, pentru că acolo unde sunt alți oameni sunt și emoții multe, acolo unde e iubire e și riscul de a fi respins sau abandonat, așa că… mai bine ne ținem departe. În momentele în care detașarea nu reușește să mai ocupe toată scena (iar viața ne oferă tot felul de astfel de momente, nu?), evitantul nu e scutit de anxietate sau de depresie. Uneori, se confruntă cu amândouă deodată”.

Soluția? 

”Ca în orice altă problemă care are legătură cu bunăstarea psihică, remodelarea creierului. Înțelegerea cauzelor pentru care ni se întâmplă ceea ce ni se întâmplă, înțelegerea blocajelor și mecanismelor care ne mențin în evitare, învățarea altor cogniții și a altor comportamente, externalizarea traumelor, confruntarea cu propriile emoții și așa mai departe. E cam greu să facem toate astea singuri, la noi acasă, dar ne poate ajuta oricând un terapeut”.

Simona Tache a fost jurnalist, este autoare de blog și co-autor de cărți: Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut și Bărbații vin de pe Marte, femeile de la coafor. A absolvit Facultatea de litere, iar în 2013 s-a înscris la Facultatea de Psihologie și a făcut un masterat cu aceeași specializare. Acum este psihoterapeut cognitiv- comportamental și își face meseria în propriul cabinet.

Citește și:

Carmen Uscatu și Oana Gheorghiu, Dăruiește Viață: ”Implicarea trebuie să devină o igienă personală, ca spălatul pe dinți”

7 mituri despre renunțare

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

COVID19 și cu mine: cum am conviețuit

OAMENI THRIVE//

Cristian Onețiu, cofondator Life Care: ”Drumul pe care l-am avut are cicatricile lui”

SELF-IMPROVEMENT//

5 Motive pentru care merită să renunți la resentimente

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.