SELF-IMPROVEMENT//

Mi-a luat mulți ani să mă gândesc la momentul care mi-a schimbat viața

Când mă uit înapoi către acea zi, îmi dau seama cât de multe momente din viață au sens doar după ce le revezi, le reexaminezi și le repovestești.

Părăsesc apartamentul în grabă. Tatălui mei îi place să ajungă mereu mai devreme. Mama întârzie tot timpul. Dar mie-mi place să fiu punctuală. Și acesta este momentul în care fac prima greșeală. Lucrurile nu erau perfecte înainte de această greșeală; în cel mai bun caz, erau într-o stare de echilibru instabil. Însă eroarea aceea a condus la o descoperire importantă pentru mine. Nu traversez pe zebră. De ce? Nu vreau să irosesc 45 de secunde. Trec strada în diagonală, la o oarecare distanță de trecerea de pietoni, prin același loc, așa cum am făcut-o în fiecare zi în ultimul an în care am locuit aici. Da, nu prea iau în serios aliniatul 34, secțiunea 4-04, subsecțiunea (c) al Codului Administrativ al New York City. Am traversat aiurea de atât de multe ori pe 11th Street încât nici nu mi se mai pare că e ceva greșit în asta. Este ca și cum aș fi trasat eu o nouă trecere de pietoni: pasajul meu propriu, invizibil, în mijlocul străzii. 

Ambele părți ale străzii sunt ocupate cu mașini parcate bară la bară, acel gen de parcare pe care-l vezi în New York și care mereu mă face să mă întreb cum iese cineva de acolo fără să zgârie mașina din față sau pe cea din spate. Strada e plină de râsete, cu studenți de la NYU mergând grăbiți, cu gențile grele săltându-le pe umăr și făcându-i să meargă aplecați într-o parte, cu părinți tineri luptându-se să-i țină aproape pe cei mici, în timp ce împing cărucioarele goale. 

Este primăvară în Greenwich Village, acea perioadă magică de trei săptămâni în care nu e nici prea rece și nici n-a început să fie prea cald. Ieșim din apartamente după ce am petrecut hibernând lunga iarnă în New York, timp în care am mers repede dintr-un loc în altul, cu capetele aplecate și cu respirația aburindă, ca niște norișori albi în aerul rece. În fiecare primăvară mă întreb același lucru: de unde au apărut toți acești oameni pe care nu i-am văzut până acum? 

Vântul îmi zboară șuvițele de păr în gură. Încerc să-mi dau o parte dintre ele după ureche, dar e o luptă pe care nu pot s-o câștig. În cele din urmă, îmi prind părul la spate, într-un coc neglijent. Trebuia să-mi fi luat un palton mai călduros. Însă este prima zi de primăvară și m-am săturat să port aceeași parka groasă. 

Există două biserici pe strada mea. Prima are o pancartă mare pe care scrie „Refugiații și imigranții sunt bineveniți aici” și un steag în curcubeu al comunității LGBTQ. Cea de-a doua biserică e în construcție. Tatăl meu este o persoană religioasă. A fost crescut în Texas, în credința prezbiteriană, însă s-a convertit și a trecut la credința ortodoxă greacă, atunci când s-a căsătorit cu mama. M-a luat cu el la una dintre biserici atunci când m-am mutat în oraș. Predica din acea zi a fost cea a sacrificiului lui Isaac. Este probabil parabola care-mi place cel mai puțin din Biblie. Îl face pe Dumnezeu să pară la fel de bun și de sănătos la cap ca Mel Gibson. Sau poate că pur și simplu nu o înțeleg eu. Poate că o interpretez prea literal. Însă nu m-am simțit niciodată prea confortabil cu misterul sau cu metaforele. I-am promis tatălui meu că o să merg la cealaltă biserică în duminica următoare, însă n-am mai făcut-o niciodată. „E doar o oră, o dată pe săptămână, Isabella!”. Însă e greu să-ți creezi un nou obicei, mai ales unul la ora 11 dimineață, duminică. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Mă uit la stânga. Nimic. Pășesc pe carosabil. Aud un strigăt: „Ai grijă!” Mă uit în dreapta și bam! O bicicletă se înfige în mine. Nu m-am așteptat deloc la asta, deși, să fiu sinceră, nici nu m-am uitat în partea dreaptă. Este, până la urmă, o stradă cu sens unic. Bicicleta mă dărâmă din picioare. Mă simt ca și când aș fi din vată atunci când capul meu se lovește de asfalt cu o bufnitură. Mi-am petrecut întreaga viață încercând să-mi controlez corpul, dar brusc nu am nici un fel de control asupra lui în timp ce mă prăbușesc în spate. 

Simt cum capul îmi zvâcnește spre spate. „O plesnitură”, îmi spune un doctor ceva mai târziu. Partea stângă a capului preia greutatea căderii. Îmi întind mâna și dau peste un lichid gros care se dovedește a fi sânge. Îmi șterg mâna de pantalonii mei roz, cu grijă, să nu murdăresc cumva jacheta albastră pe care am împrumutat-o de la sora mea. Aud voci îngrijorate răsunând puternic în jurul meu. Oamenii țipă. Zgomotul îmi provoacă o durere de cap. Îmi țin ochii închiși și mi-aș dori să se oprească din vorbit. Nu mă ridic; nu pot să mă ridic. Ce naiba tocmai s-a întâmplat? 

Știu că trebuie să mă ridic. Nu pot sta pentru totdeauna întinsă pe astfaltul de pe 11th Street. Însă nu sunt sigură că mă pot mișca. Așa că rămân întinsă. Deschid ochii și mă holbez la cer: albastru deschis, fără nici un nor. Mi-aș dori să fi existat niște nori. Poate că așa puteam justifica faptul că stau lungită în mijlocul străzii și-mi imaginez norii în formă de animale pufoase, albe, care plutesc pe deasupra mea. OK, Isabella, e timpul să te ridici. Trebuie să te ridici. În schimb, închid ochii și încerc să pretind că nimic nu s-a întâmplat. 

Mai târziu, rememorând acest incident, îmi dau seama cât de multe momente din viață au sens doar după ce le revezi, le reexaminezi și le repovestești. Poate pentru că e foarte greu să atribui un sens unui lucru care abia s-a întâmplat. Sau poate pentru că, atunci când ne grăbim să găsim un înțeles al lucrurilor care par complet lipsite de sens, suntem predispuși să pierdem total din vedere adevăratul sens al acelor lucruri. 

Încercăm atât de mult să uităm cât de nesigură este viața așa că, atunci când ceva cu totul neașteptat se întâmplă, în loc să admitem că nu deținem, până la urmă, controlul, ne agățăm de convingerea că nu s-a întâmplat nimic important. Și exact asta am făcut eu. Am negat că ceva groaznic de rău s-a întâmplat cu mine. De parcă, refuzând să admit asta, aș fi putut să fac acel lucru să dispară. 

Fragment din Map to the Unknown: A Journey Inward de Isabella Huffington. ©2020 Audible Originals.

Citește și:

Accidentul care mi-a schimbat viața

Ce m-a învățat bunica mea despre puterea familiei

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Ana Moga, DJ Kiss FM: ”Aleg să mă pun mereu în locul celor din jur”

OAMENI THRIVE//

Florin Ristei, cântăreț: ”Știu să pierd cu zâmbetul pe buze și să iau ce e bun și din acele experiențe”

SELF-IMPROVEMENT//

Cum va arăta lumea după 15 mai? Exercițiu de imaginație

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.