OAMENI THRIVE//

Ioana Chicet-Macoveiciuc: ”Pacea a venit când am început să-mi iubesc furia”

Despre cum se formează oamenii și despre trecutul pe care-l purtăm în noi înșine, chiar dacă avem senzația că suntem nou-nouți.


În următoarele 5 minute vei afla:

– La ce folosesc punctele slabe și de ce trebuie să le fim recunoscători.
– De ce să-ți întrebi bunicii despre cum a fost în copilăria lor.


Ioana Chicet-Macoveiciuc a lansat cea mai recentă carte a sa, Copilul tău. Părinții tăi. Tu.

Este o carte scrisă cu blândețe și asumare despre istoria personală care, atunci când e povestită deschis, îți permite să te ghicești și să te găsești și pe tine, cititorul, în rândurile sale. Avem în comun atât de multe constante, încât ne diferențiază mai degrabă felul în care alegem să ne raportăm la propriile întâmplări. Tocmai de aceea, i-am propus Ioanei un interviu despre formare: acest proces anevoios, senin pe alocuri și tumultuos de prea multe ori. Mai mult sau mai puțin conștient, fiecare dintre noi își conține strămoșii. Odată ce renunțăm la orgoliul că am apărut pe lume ca să dărâmăm trecutul și s-o luăm de la zero absolut, facem primul pas spre ceea și spre cine suntem cu adevărat, cu acceptare și înțelegere.

Thrive Global: Când crezi că începe să se formeze un om?

Ioana Chicet-Macoveiciuc: Sunt absolut convinsă, din tot ce am trăit, am aflat de alții, am citit și am învățat, că omul începe să se formeze din pântecele mamei. Amestecul de chimicale care-i dau mamei însărcinate emoțiile și senzațiile ajung, toate, și la copil. Nașterea are un impact. Felul în care îi răspunde mama în primele ore. Chipul ei când îl privește pe bebeluș în primele zile și apoi în tot restul vieții. Ochii mamei. Vocea ei. Vocea tatălui. Prezența lor liniștitoare sau dimpotrivă. Relația dintre ei. Prezența bunicilor, faptele lor. Educatorii, învățătorii, colegii, vecinii, animalele de casă, vacanțele, felul în care soarele intră pe fereastră dimineața. Tot ce trăim ne schimbă, inclusiv la maturitate, în oarecare măsură. Pe copii îi poate schimba mai adânc, ei sunt mai influențabili și nu au mecanisme să se apere, le învață în timp de la adulții semnificativi din viețile lor.

TG: Când ai început tu să conștientizezi că ești într-un proces de formare, de devenire? Mă gândesc că, până la o vârstă, chiar și (bine) după adolescență, ne simțim deplini, neînțeleși, avem senzația că reinventăm roata, generație după generație. Și vine un moment când ceva te ajută să realizezi că nu lupți cu nimeni, ești doar un om în formare. Ai simțit așa un moment?

ICM: Au fost multe momente în care m-am simțit în luptă și apoi multe momente în care m-am simțit în pace. Mereu m-am simțit în schimbare, statul pe loc m-a speriat întotdeauna mai mult decât riscul schimbării. În adolescență, m-am simțit specială, neînțeleasă, neagră și tristă, dar asta a trecut imediat ce am mers la facultate și am văzut că, dacă stau să-mi plâng de milă, nu am ce mânca. Așa că am pus mâna pe carte și mi-am găsit job și, cu fiecare lucru nou pe care l-am făcut, am înțeles că sunt lumină și pace câtă vreme învăț, îmi fac treaba onest și ajut.

TG: Care (și cu cine) au fost bătăliile tale?

ICM: M-am luptat cu nedreptatea în liceu. Am protestat cu fiecare ocazie împotriva profilor care ne loveau sau ne umileau. Mă ridicam în picioare și vorbeam, ei se răsteau la mine și mă scoteau pe hol. Ajungeam la director și mă scotea și el pe hol (al cancelariei, de data asta). Tata m-a învățat să fac asta. Am luptat cu programa. La BAC, la proba scrisă de română, am decis să nu livrez comentariul standard și am pus pe foaie o analiză diferită, nouă, a unei poezii clasice. Am riscat. Am luat 10. 

Am luptat (surd, ce-i drept), cu mama, care a fost un părinte autoritar. Am luptat cu valul. Am ales să fac o facultate pe care n-o făcea nimeni. 

TG: Ce aduc cu sine pacea, împăcarea?

ICM: Pentru mine, pace înseamnă înțelegerea ființei mele și împlinirea nevoilor ei. Odată ce am învățat să fac asta, viața mea a devenit mai simplă și mai plină. Pacea a venit când am început să-mi iubesc furia. Ce bună ești tu, furie, îmi arăți ce mă doare DE FAPT. Nu copilul care refuză să mănânce mă doare, mă doare că eu aș fi mâncat cât eram mică, dar nu aveam ce!

TG: Dacă ai transpune sufletul tău într-o încăpere, cum ar arăta?

ICM: Nu m-am gândit niciodată. Ar fi o grădină seara, cu luminițe aprinse prin copaci, fotolii pe iarbă, flori peste tot, cer portocaliu de apus deasupra, se aude un jazz vechi de undeva, e și-un vin, sunt și cărți. 

TG: Ți-ai acceptat și punctele slabe? Cum le-ai integrat? 

ICM: Exagerez în ce simt și în ce scriu, e forma mea de a mă simți vie. 

Mă entuziasmez repede și mă liniștesc greu. 

Îmi propun mai mult decât pot face și apoi mă biciuiesc că nu mi-a ieșit. 

Mă reped uneori, complet nejustificat, să fac lucruri insuficient gândite. 

Am o prea mare nevoie de a fi auzită și apreciată.

Știu, acum, că toate aceste lucruri pe care le consider puncte slabe le-am construit tot eu, ca să pot supraviețui până în clipa asta. Nu le pot urî, căci ele m-au salvat. Le privesc cu drag și umor, cred că autoironia e foarte importantă dacă vrei să te bucuri de viață. Nu suntem atât de importanți cât să aștepte cineva de la noi să fim perfecți. 

TG: Am simțit, în romanele tale, multă încredere în forța vitală feminină. Crezi că forța (nu i-aș spune putere) face casă bună cu vulnerabilitatea?

ICM: Nu cred că poți să fii vulnerabil fără să ai multă forță. E nevoie de mult curaj să fii vulnerabil. Trebuie să fii puternic să reduci la tăcere rușinea, judecata, frica, lenea, blazarea, și să intri în arenă.

TG: Există un filon de moșteniri conștiente sau nu care ne scriu povestea? De ce este important să le aflăm, nu doar să le ghicim?

ICM: Trauma transgenerațională există, e dovedită deja și tot mai mulți specialiști se apleacă asupra acestui domeniu. E foarte simplu, de fapt. Felul în care trăiesc doi oameni îl formează pe copilul lor. Foametea, războiul, abuzul vor crea un anume tip de individ. El va crește cu credințe și valori, cu traume și nevoi care vor modela pe copilul lui, care la rândul lui va da mai departe copilului lui tot ce au trăit strămoșii lui.

Emoțiile circulă de la o generație la alta, de cele mai multe ori înghesuite în buzunarele sufletului, până când cineva, la un moment dat, dă praful la o parte și se uită la ele. Emoțiile strămoșilor noștri ne vor conduce subconștient, din umbră, până ne vom uita atent la ele. Abia când îți afli povestea, și pe cea a bunicilor tăi și a părinților lor, când te așezi să te uiți la poze, să citești scrisori, să atingi obiecte, să vorbești cu oameni despre amintirile lor, nu doar despre ale tale, poți dezactiva pilotul automat care te face să reacționezi în feluri disproporționate. Abia atunci poți pune în loc ce vrei, cine ești, nu pe toți străbunicii tăi la un loc, prin gura ta și prin gesturile tale.

TG:  Ce crezi că ar trebui să ne întrebăm părinții sau bunicii? Ce ne ajută să știm, din istoria familiei noastre, ca să aflăm cine suntem?

ICM: Dacă i-aș mai avea, i-aș întreba cum au crescut, cum au fost părinții lor, ce-și amintesc să fi simțit despre lume și despre oameni, ce i-a speriat, ce au iubit, ce-i făcea să râdă, ce mâncau, cum dormeau, la ce visau. I-aș lăsa să spună ce vor. M-aș îmbăia în poveștile lor și le-aș lăsa să marineze în mine, pentru că adevărul meu de acolo se trage.

TG:  Mi-ar fi plăcut, ca mamă, să pun în bagajul copilului meu doar lucruri ușoare, pozitive, dar cred că am strecurat și niște anxietate. Mi-e ciudă pe mine. Oare ai cum să le faci cadou copiilor exclusiv lucruri bune, atâta timp cât tu, părintele, ești alcătuit din de toate?

ICM: Cred că cel mai important lucru pe care-l putem oferi copiilor noștri este capacitatea de a se regla emoțional, de a trece prin toate cu răbdare și calm, de a accepta toate emoțiile așa cum sunt, nu bune și rele, doar emoții. 

E important să învățăm noi asta, iar dacă practicăm acest gen de existență asumată, curată, copiii o vor învăța cu ușurință de la noi. E normal să simți și anxietate, e instinctul tău care strigă (uneori irațional și nejustificat) să te apere. Copilul tău va simți și el asta, ca mai toate ființele umane. Învățăm să gestionăm asta, iar el va învăța de la noi. 

Vrem ca fiica sau fiul nostru să nu se învinovățească aiurea? N-o mai facem nici noi cu noi.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


TG: Ce ți-ai fi dorit să primești de la părinții tăi și, totuși, ți-ai dat singură?

ICM: Iubire. Acceptare. Timp. Dar cel mai mult acceptare. Am crescut cu multă critică (ei sperau că asta o să mă motiveze), care mi-a făcut praf stima și imaginea de sine. Îmi amintesc că plângeam, convinsă că ei regretă că m-au făcut, că nu sunt bună de nimic și nici măcar frumoasă nu sunt și nici n-o să fiu vreodată. Îi iubesc și le sunt recunoscătoare că au încercat să facă tot ce-au putut mai bine. Nu-i judec și nu le reproșez nimic. Am înțeles că nici ei n-au primit, la rândul lor, ce eu aș fi avut nevoie de la ei. Nu au putut să-mi dea ceva ce le lipsise și lor dintotdeauna.

TG: Faci zilnic ceva pentru tine? Ce-ți încarcă bateriile?

ICM: Fac multe lucruri pentru mine în fiecare zi. Am învățat că doar așa pot face multe și pentru cei care depind de mine. Scriu. Citesc. Ascult muzică. Alerg. Mă uit la câte-un serial. Vorbesc cu prietenele mele. Fac evenimente, cunosc oameni, întind mâna să ajut.

TG: Cum te ridici când cazi? 

ICM: Nu am mai căzut cu adevărat de mulți ani. Am momente când obosesc sau mă descurajez, da. Le las să fie și mă uit la ele. Îmi fac listă în cap cu nevoile mele neîmplinite pe care mi le arată tristețea sau dezamăgirea. Mă odihnesc. Nu trag de mine. Nu promit. Nu mă cert. Mă ocup de nevoile acelea. Cer ajutor. Vorbesc despre ele. 

TG: Ce te-a ajutat cel mai mult să fii bine cu tine?

 ICM: Terapia, scrisul, timpul cu copiii, soțul meu și relația continuă, intensă și nemijlocită cu mulți dintre cei care mă urmăresc.

Ioana Chicet-Macoveiciuc este mamă, jurnalist, blogger și autor de carte pentru copii (27 de volume) și oameni mari (5 volume). Coordonează colecțiile „Educație cu blândețe“ și „Unicorn”. O poți citi și pe blog-ul ei, printesaurbana.ro, unde scrie de mai bine de 14 ani, iar comunitatea Educație cu blândețe vine în sprijinul părinților din România, alături de evenimentele pe care Ioana le organizează în țară și în diaspora.

Citește și:

Petronela Rotar: ”Mintea e un mecanism complicat și pervers”

Simona Tache: ”Detașarea de propriile emoții e o afacere păguboasă”

S-ar putea să-ți placă și…

Ilustrație din cartea: Ela cea fara de cuvinte
SELF-IMPROVEMENT//

Ce pot învăța copiii despre empatie din povești

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

OAMENI THRIVE//

Petronela Rotar: ”Dacă te simți vinovat, musai să torni un pahar de vin să sărbătorești”

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.