SELF-IMPROVEMENT//

Gáspár György: ”Viața ne poate ascunde cele mai prețioase daruri în cele mai întunecate locuri”

Despre doliu și durerea pierderii, dar și despre vindecare și puterea relațiilor și a comunității în regăsirea echilibrului.


În următoarele 7 minute vei afla:

– De ce în societatea modernă pierderea și moartea au ajuns subiecte tabu.
– Care este rolul comunității și al rețelei de sprijin în procesul de vindecare. 


Thrive Global: Trăim o perioadă în care, din păcate, mulți au pierdut o persoană dragă, apropiată, poate un partener, poate un părinte. La fel de adevărat este că, din păcate, nu mulți au acces la terapie sau la ajutor specializat. Cum poate face față durerii un om aflat într-o astfel de situație, fără sprijinul unui terapeut?

Gáspár György: În mare parte din culturile lumii, pierderea și moartea sunt subiecte învăluite în negare și sunt tratate precum marile tabuu-uri ale existenței umane. Cu precădere societățile moderne s-au specializat în această disociere psihologică a vieții de moarte. Iar odată cu pandemia, mintea umană a fost nevoită să recunoască realitatea faptului că tot ce are un început duce spre o finalitate. Existența noastră este influențată și marcată de relațiile în care trăim; interacțiunea cu ceilalți ne oferă un sens, ne stimulează, ne protejează și ne ajută să experimentăm cele mai frumoase experiențe umane posibile. 

Însă, lipsindu-ne conștientizarea morții, adesea trăim de parcă noi și cei dragi nouă am fi niște nemuritori; iar atunci când viața ne trezește la realitate, ne confruntăm cu cele mai urâte coșmaruri. Căutând cu ardoare să fim fericiți și să alungăm orice urmă de neplăcere sau disconfort, nu-i de mirare că ducem durerea pierderii atât de greu. 

Psihoterapeutul poate fi omul care ne reamintește de circularitatea vieții, de faptul că fiecare zi care începe se și încheie, că odată cu fiecare expir se mai scurge puțin din timpul nostru; drept urmare, ar fi bine să ne trăim viața la adevărata sa valoare. Tot psihoterapeutul este cel care ne ajută să avem o perspectivă caracterizată de compasiune și să nu ne îndepărtăm de noi înșine, de durerea psihologică și emoțională care ne traversează corpul, atunci când cineva drag nu mai este fizic alături de noi. Însă, în realitate, psihoterapeutul nu ne poate elibera de durere, a o trăi și a o accepta este costul pe care-l avem de plătit cu toții drept ofrandă vieții. Mergi la psihoterapie și întâlnești un străin care-ți va oferi un dram de înțelegere, care-ți va asculta zbuciumul interior și-ți va transmite că tot ceea ce experimentezi are sens. Empatia și acceptarea sunt extrem de benefice, dar acestea pot și este chiar indicat să vină și fără să plătim pentru a le primi. O familie, o comunitate, în care oamenii știu să asculte și vorbesc cu asumare și respect, reprezintă cel mai bun context de vindecare a unei pierderi. Consider că mai mult decât de un psihoterapeut, atunci când ne confruntăm cu existența morții, avem nevoie ca cei din sistemul de apartenență să se apropie, să jelească împreună, să facă resimțită puterea relațiilor și să-și amintească de ce sunt o familie. 

Noi, terapeuții relaționali, credem în impactul pe care-l poate avea psihoterapia asupra unei vieți de calitate, dar tot noi spunem și că familia, cuplul, comunitatea sunt cele mai semnificative contexte de creștere, transformare, vindecare. Ce vreau să subliniez este că, indiferent de accesul pe care-l avem sau nu la psihoterapie, acceptarea pierderii este un proces care începe și fără terapeut și care, cu siguranță, poate fi dus la bun sfârșit și fără psihoterapie. Însă nimeni nu-l poate parcurge, și nici nu trebuie să-l parcurgă de unul singur: avem nevoie de familie, de prieteni, de energia comunității, pentru a vindeca o pierdere atât de profundă pe cât este moartea unei alte ființe umane.     

TG: Putem fi de acord că, într-o astfel de situație, timpul (ne) vindecă durerea? Sau e mai degrabă de dorit să trăim durerea până la capăt, să nu fugim din calea ei?

GG: Din punctul meu de vedere, timpul doar ne anesteziază durerea, dar nu cred că o și vindecă. Vindecarea nu este un proces pasiv, ci unul activ. Mintea omului contemporan este mult prea obișnuită cu confortul și, adesea, ne amăgim cu gândul că, în timp, totul va fi mai bine. Desigur că nu-mi pot permite să spun nici că nu va fi așa, dar experiența mea de om care și-a pierdut tatăl, trei bunici, două mătuși și multe animale de companie îmi arată că a fugi de durere este echivalent cu a fugi de viață. 

Fuga face parte din principalele mecanisme de apărare ale creierului, drept urmare are foarte mult sens să respingem durerea, dar asta nu înseamnă că este și sănătos sau că este singura noastră opțiune. După moartea tatălui, întregul meu corp a fost anesteziat, câțiva ani buni am trăit ca fiind teleghidat și nici acum nu-mi amintesc multe din experiențele trăite în acea perioadă. La optsprezece ani aveam o perspectivă foarte îngustă asupra vieții și trăiam cu convingerea că-mi sunt suficient, că n-am nevoie de mila nimănui, că emoțiile sunt iraționale și, mai ales, lipsite de utilitate. După mai bine de două decenii de viață și de șaisprezece ani de practică clinică și terapeutică, știu că atunci eram atât de speriat de durere încât negarea părea să fie singura alternativă viabilă. Privind spre trecut, simt atât de multă compasiunea față de acel băiat care am fost cândva; trăiesc multă empatie și față de durerea mamei și a surorii mele. N-am știut, pe atunci, cât de multă nevoie aveam unii de alții pentru a ne vindeca sufletele sângerânde. 

Calea aleasă de noi, aceea a negării, însingurării și distanțării emoționale, este, adesea, povestea familiilor disfuncționale care, atunci când se produce o pierdere, nu știu cum anume să-și păstreze stabilitatea și homeostazia. Acum știu cât de bine ne-ar fi prins să plângem împreună, să jelim cu emoțiile la vedere și să ne reamintim că întregul este mai mare decât suma părților. Dar ce n-am făcut atunci facem acum. Când mă întâlnesc cu sora mea, aproape de fiecare dată vorbim despre tata, despre cum ar fi arătat viața noastră dacă n-ar fi murit, despre cum ar fi pentru el să vadă cum am crescut sau despre cât de multă nevoie am avea de câte un sfat din partea lui. 

Iar de sărbători, atunci când familia se reunește la Satu Mare, facem câte o vizită la mormântul lui, îl pomenim la masa de Paște sau de Crăciun și ne dăm voie să simțim durere și recunoștință. Durerea nu mai este atât de puternică, dar cred că nici nu va dispărea de tot. Durerea care a rămas îmi reamintește de efemeritatea vieții, de faptul că vreau să trăiesc și în locul tatălui meu; dar și de faptul că noi, oamenii, putem învăța să trăim cu inacceptabilul, dacă recunoaștem cât suntem de dependenți unii de alții.        

TG: Ce înseamnă durere, ce înseamnă doliu? De ce există și se face o distincție între cele două? 

GG: Din punctul meu de vedere, spun asta pentru că perspectiva psihologilor nu este mereu aceeași, durerea este reacția emoțională firească și normală la pierdere, indiferent de natura acesteia. În timp ce doliul este procesul prin care trecem pentru a accepta și integra psihologic pierderea. 

Procesul de prelucrare a pierderii sau de doliu începe abia din momentul în care ne vedem și recunoaștem durerea. Este imposibil de jelit ceva ce nu conștientizăm ca fiind o pierdere sau o durere, de aceea avem și atât de multe tulburări psihice, probleme psihosomatice sau provocări de relaționare interpersonală. Doliul meu, după pierderea tatălui, a început cu mult mai târziu decât s-a produs moartea lui, pentru că mult timp am încercat să fug de durere, să-mi minimalizez emoțiile și să trăiesc cu iluzia că ceea ce nu se vede nu există. Nu-i ușor să te întâlnești cu durerea, mai ales dacă pierderea din prezent activează și alte pierderi din trecut, dar este necesar pentru a ne descoperi puterea adevărată și pentru a trece prin tot ce înseamnă doliu. Altfel, durerea respinsă de psihic ajunge să ne afecteze trupul și organele, să ne îmbolnăvească biologic și să ne fure din viață. În timp ce durerea abordată cu acceptare și compasiune ne eliberează de suferință și ne transformă. Procesul nu-i facil, dar noi, oamenii, putem face față lucrurilor grele.      

TG: Experiența pierderii este o experiență transformatoare. Pe unii îi urmărește toată viața, alții pare că o „metabolizează” mai ușor.  Care sunt resorturile care ne fac să reacționăm atât de diferit în fața durerii?

GG: Cu siguranță există mai multe resorturi, eu mă voi referi la cele din psihologie, care reprezintă domeniul meu de specializare. Un copil care de mic este învățat să privească viața ca un proces, care este ajutat să-și prelucreze pierderea animalului de companie sau să jelească momentul în care pleacă de la grădiniță la școală sau se mută dintr-un oraș într-altul, va fi mult mai bine echipat pentru viață, în comparație cu un copil căruia părinții evită să-i vorbească despre moarte sau care are de făcut față pierderilor ca și cum nimic nu s-a întâmplat. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


În viziunea mea asupra psihicului uman, tot ce trăim rămâne îngropat în noi, indiferent că ne amintim, că vrem sau nu să vorbim despre asta ori că-i acordăm importanță sau nu. Iar până când nu ne vom permite să ne întâlnim cu durerea și să-i facem față, vom trăi ca niște case bântuite de fantome. În timp ce curajul, compasiunea și conectarea cu cei dragi în momente de jale și doliu ne ajută să metabolizăm și să devenim mai puternici decât am fost înainte. 

De ceva timp, sunt preocupat să descopăr și să citesc poveștile de viață ale marilor psihoterapeuți ai lumii: am început cu Freud, Jung, Rogers și am continuat cu mulți alții – am ales, în special, bărbați, pentru că mă apropii de criza vârstei de mijloc și am nevoie să descopăr cum au trăit alții, din moment ce nici tata și nici unul dintre bunicii mei nu mai trăiesc. De la psihologi am ajuns să citesc și despre viața altor bărbați, așa am dat de povestea președintelui american Joe Biden, care în 1970 și-a pierdut prima soție și fetița de numai 13 luni, într-un accident de mașină, iar în 2015 fiul, de 46 de ani, răpus de un cancer la creier. Preocupat de subiect și dornic să aflu cât mai multe, am devorat Promite-mi, tată!, cartea pe care Biden a scris-o în amintirea fiului său. 

Iar mesajele pe care le-am extras din povestea reală a autorului sunt cele pe care le subliniază și psihologia: pierderea este inevitabilă, durerea este reală, iar vindecarea este posibilă doar în relație. Ca mulți oameni, bărbați și femei deopotrivă, care-și acceptă durerea, și Biden a fost copleșit de apariția morții, de emoțiile dificile, dar prezența familiei, prietenia cu Barack Obama și dorința de-a trăi și în numele fiului mort l-au ajutat să-și mențină speranța și să transforme suferința în sens. Dacă s-ar fi complăcut în rolul bărbatului viking, care nu simte și nu este afectat de nimic din jur, sunt convins că nu m-ar fi putut face să plâng, așa cum am făcut-o, și nici n-aș fi învățat nimic semnificativ din povestea lui.      

TG: Sunt copii care și-au pierdut unul dintre părinți sau unul dintre bunici; cum vorbim unui copil despre pierderea cuiva atât de apropiat și despre moarte, în general? Un copil care își pierde un părinte va ajunge un adult care suferă de trauma abandonului?

GG: Din păcate, așa este, nu toți copiii au privilegiul de-a trăi alături de părinții sau bunicii lor pentru foarte mult timp. Iar unii dintre noi avem de învățat lecția pierderii mai timpuriu. Dar asta nu înseamnă că toți vor suferi și de trauma abandonului. Trauma nu este echivalentă experienței negative sau pierderii, trauma este efectul pe care durerea și suferința neprelucrate îl lasă asupra sufletului și psihicului uman. Este greu de pus în cuvinte ce trăiește un copil care-și pierde mama sau tatăl, din cauza morții, dar s-ar putea ca și mai traumatizați să fie acei copii care-și pierd părinții din cauza alcoolului, a abuzului, a indiferenței, a ignoranței. 

Pentru un copilaș care se trezește orfan de un părinte lumea este pe punctul de a se prăbuși, dar dacă aparținătorii îi sunt aproape, prin prezență conștientă, prin validare emoțională și susținere, experiența pierderii nu va deveni o traumă, pentru că doliul va fi procesat cu bine. În calitate de psiholog, îmi fac mai multe griji pentru copiii care sunt protejați prin minciună, cărora li se spune că persoana decedată este plecată, care sunt nevoiți să-și înghită durerea sau să jelească singuri, pentru că sistemul familial nu suportă să-i vadă plângând, suferind sau revoltându-se. Nu am nicio secundă intenția de-a minimaliza provocările prin care trece familia atunci când un membru al acesteia moare, cunosc asta foarte bine, atât personal, cât și profesional, doar vreau să subliniez cât de multă putere există în sistemul familial și cel relațional, atunci când nu ne ascundem durerea și nici nu ne negăm vulnerabilitatea. 

Prelucrarea pierderii, așa cum știm deja, este un proces; ceea ce înseamnă că nu este o discuție nici confortabilă și nici de o singură ocazie. Procesul, în cazuri optime, se extinde pe o durată de aproximativ doi ani, în care atât copilul, cât și familia vor trece prin mai multe stadii. Șocul, furtunile emoționale, iluzia regăsirii și integrarea pierderii… sunt cele patru stadii ale pierderii, din perspectiva psihologului jungian Verena Kast. Și, oricât de mult ne-am dori, nu-i putem feri complet pe copii de niciuna dintre ele. Pentru a ne vindeca, cu mic, cu mare, avem de trecut prin toate cele patru etape. Nu există șase pași simpli prin care să-i explicăm unei fetițe sau unui băiețel ce-i moartea, sunt necesare conversații repetate, pentru ca mintea celui mic să priceapă. Iar în astfel de situații, recomand ajutorul unui psihoterapeut.

Durerea părintelui care și-a pierdut jumătatea este, de asemenea, foarte mare și, dacă nu beneficiază de suficient ajutor din partea familiei de apartenență, s-ar putea să nu fie pentru copil un stâlp de susținere. 

În perioada de șoc, adesea respingem realitatea și refuzăm să acceptăm faptul morții. În etapa furtunilor emoționale suntem de nerecunoscut, zbuciumul interior este atât de mare încât suntem haotici comportamental și relațional sau ne rigidizăm într-un mod de neimaginat. Iluzia regăsirii apare după primul an de doliu, atunci când vâltoarea emoțională s-a mai domolit și mintea în relaxarea ei uită pentru moment de realitate. Iar integrarea morții apare atunci când, la fel ca președintele Biden, recunoaștem că este de datoria noastră să trăim și în numele celor care nu mai sunt fizic alături de noi, dar care vor trăi veșnic în gândurile și amintirile noastre.     

TG: Putem redeveni un întreg după pierderea cuiva foarte apropiat (părinte, partener, copil)? 

GG: Este o întrebare foarte complexă, mulțumesc pentru provocarea de a-i răspunde. Un întreg, spune renumitul Carl G. Jung, suntem din momentul nașterii, iar eu aleg să-l cred. Îmi este apropiată această teorie care ne spune că ființa umană este echipată de la viață cu tot ce are nevoie pentru a trăi în armonie și stare de bine. Doar că viața este complicată, părinții noștri nu sunt ființe umane perfecte și sinele nostru ajunge să fie ciuntit și găurit. Iar pe măsură ce înaintăm în vârstă, din lipsa unei educații psiho-emo-relaționale, ajungem să umplem aceste găuri sufletești cu ceva din alții, am scris despre asta pe larg în cartea Suflete de sticlă. Iar pierderea sau moartea cuiva apropiat ne reamintește de acele goluri, ne activează suferința, dar ne oferă și oportunitatea de-a conștientiza ce se întâmplă în și cu noi. 

Viața este complex construită, pierderile ne dor, ne costă, dar tot acestea ne pot oferi și oportunitatea creșterii și a transformării. Important este să nu fugim de durere, să fim buni cu noi și cei din jur, fără să credem, așa cum am făcut-o eu în adolescență, că suntem autosuficienți. Avem nevoie de energia relațiilor pentru a ne reveni și pentru a redeveni un întreg.    

TG: Atunci când ne confruntăm cu durerea pierderii unui apropiat, unii dintre noi se izolează, renunță la rutinele obișnuite, alții se refugiază în muncă, alții se comportă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Există oare o manieră (mai) „sănătoasă” în care să ne trăim durerea și să ne apropiem de vindecare?

GG: Dacă veți întreba o mie de psihologi, cel mai probabil o să primiți o mie de variante de răspuns la această întrebare. Și diversitatea răspunsurilor nu înseamnă că unii greșesc și că alții au dreptate, înseamnă doar că putem alege dintr-o mai mare varietate de posibilități. În gândirea clinică a terapeutului relațional, eu fiind specializat în această abordare, durerea psihică și emoțională activează mecanismele noastre de apărare. Iar dacă în copilărie îngrijitorii îmi băgau constant suzeta în gură când plângeam, îmi distrăgeau atenția de la durere sau mă ignorau când îmi era greu, strategia mea de apărare va include evitarea, izolarea sau refugiul. Avem nevoie de autocunoaștere, de analiză personală și de curiozitate, pentru a nu cădea pradă acestor mecanisme primitive de apărare. Dacă, însă, familia și mediul de apartenență mă învață să fiu blând și înțelegător cu mine, prin faptul că în loc de a primi suzeta sunt îmbrățișat și mângâiat, în loc să mi se distragă atenția sunt ajutat să accept și să normalizez ceea ce simt, iar în loc să fiu ignorat sunt văzut, auzit și simțit… există șanse mari ca aceeași atitudine să o dezvolt și față de propria-mi persoană. Să nu renunț de tot la rutine, ci doar pentru câteva ore sau zile; să nu mă refugiez complet în muncă, ci doar să fac ceva creativ și cu sens; să nu ignor în totalitate durerea, ci să încerc să spun stop, pentru un timp, și apoi să-mi continui procesul. 

Ființa umană nu este și nici nu trebuie să fie perfectă, asta înseamnă că e normal și firesc să greșim, să o dăm în bară, să facem lucruri de care nu suntem mândri și apoi să ne redresăm. Din această perspectivă, este evident că nu cultiv o abordare punitivă asupra oamenilor, nu-i împart în raționali sau iraționali și nici nu-i critic sau judec pentru rătăcirile lor. Aleg în mod conștient să înțeleg sensul oricărui comportament, să îmbrățișez diferențele și să accept că fiecare face ce și cât poate, pe moment. 

Maniera „mai sănătoasă”, ca să oglindesc o parte din întrebare, este, cred eu, aceea în care ne apropiem unii de alții și jelim împreună. Unii pot face asta în doi ani, familiei mele, după ce a murit, tata i-a luat cel puțin un deceniu și încă ne aflăm în procesul de prelucrarea a pierderii. Iar a vorbi despre ce simțim, a scrie despre ceea ce trăim și a face pace cu emoțiile sunt doar câteva din strategiile mult mai umane decât evitarea.     

TG: Cum putem da un sens durerii? Putem oare să găsim și valențe pozitive în suferință?

GG: Abordările spirituale și religioase, care sunt tot mai des integrate în psihologie și psihoterapie, ne îndeamnă să căutăm sensul vieții în momentele de durere și suferință. Probabil că Viktor Frankl a fost primul care a îndrăznit să scrie despre importanța sensului, ca urmare a atrocităților prin care a trecut în lagărul de concentrare. Apoi, terapeuții de orientare cognitiv-comportamentală au integrat viziunea budistă în psihoterapie și ne-au încurajat să credem că totul are o noimă. Iar, mai nou, știința relațiilor, preluând ideile fizicii cuantice, ne îndeamnă să nu confundăm realitatea cu subiectivitatea minții noastre, să nu credem tot ce gândim și să vedem potențialul în orice situație. 

Adevărul este că nu-i simplu, sau cel puțin nu este pentru mine, adesea m-am lepădat de aceste perspective spirituale atunci când emoțional îmi era foarte greu și tot ce-mi doream era ca suferința să dispară cât mai repede. Sincer, și acum se întâmplă să mai rătăcesc mental atunci când aș avea nevoie să fiu lucid sau mindful, dar sunt și multe momente mai ușoare în care-mi dau seama că nu este totul despre mine, că există o forță superioară care orânduiește mai bine lucrurile și în care ar fi bine să mă încred. Apoi, viața îmi scoate în cale oameni cărora le aud povestea, clienți, autori sau prieteni, și-mi dau seama că viața ne poate ascunde cele mai prețioase daruri în cele mai întunecate locuri.    

Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relațional acreditat de Colegiul Psihologilor din România; președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, coordonator al programului de formare în psihoterapia familiei; autor al cărților Copilul invizibil, prima carte de parenting altfel publicată în România, și Revoluția iubirii, o altfel de poveste despre atașament și relații, Mindfulness Urban – Exerciții de curaj, compasiune și conectare și al cărții #LoveIsFun – iubirea și sexul în același pat.

Citește și:

Gáspár György: ”Vindecarea presupune să existe pace în noi, între noi și printre noi”

Arianna Huffington: ”Atunci când nu te gândești la moarte ca la un sfârșit, înaintarea în vârstă este sinonimă cu eliberarea”

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Despre viață, psihic, moarte, sinucidere – între mituri și realitate

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Vindecarea presupune să existe pace în noi, între noi și printre noi”

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.