OAMENI THRIVE//

Gáspár György: “În momentele grele, important este să nu ne lăsăm purtați de mentalitatea de victimă”

Despre copilul din tine și felul în care poți să-i devii un părinte mai blând și despre călătoria în timp pe care o presupune împăcarea cu trecutul.

Foto: Raluca Ciornea
Foto: Raluca Ciornea

În următoarele 7 minute vei afla:

– De ce să eviți extremele, fie că vorbim despre optimism sau pesimism.
– Cum te poate ajuta curiozitatea în perioadele dificile.


Când citești Copilul invizibil, trăiești o experiență de autocunoaștere. Iar toate acele punți dinspre tine spre un alt tu, diferit în funcție de timp și context, îți creează un tablou amplu al traseului parcurs până aici, acum. Suntem alcătuiți din frame-uri. Precum un film în care regăsim același personaj, la vârste diferite, interacționând cu sine și cu cei din jur. Ediția aniversară, actualizată și revizuită a cărții ia în calcul inclusiv trauma colectivă pe care a provocat-o pandemia. 

Thrive Global: Cartea ta, Copilul invizibil, vine cu o idee surprinzătoare: în noi toți trăiește, în continuare, copilul care am fost în urmă cu niște ani. Asta ne transformă într-un fel de părinți adoptivi ai noștri. E o șansă sau o pacoste?

Gaspar Gyorgy: Depinde. Depinde foarte mult de cum alegem să ne trăim viața și de cât de deschiși suntem la tot ce înseamnă manevre de autocunoaștere și dezvoltare personală. În viziunea mea, viața este precum un joc extrem de complex, unul în care natura ne-a înzestrat cu tot ce avem nevoie pentru a deveni triumfători, iar marea întrebare sună în felul următor: Ce rol aleg să joc pe scena vieții? 

Unul definit de negare, neputință, neajutorare sau victimizare? Un altul caracterizat de credința că totul a fost și este perfect, fiind astfel sedat de o pozitivitate toxică? Sau aleg un rol care să mă definească în mod autentic, unul în care să-și găsească locul atât momentele frumoase, cât și cele grele, în care să-mi dau voie să mă cunosc, să descopăr legile nescrise ale vieții și, odată cu asta, să devin conștient de sensul existenței umane?

Tot ce trăim, ce se află în posesia noastră sau ne dorim să avem poate fi văzut drept șansă, oportunitate, dar și o mare pacoste. Până și cele mai prețioase calități umane se pot dovedi uneori nocive, așa cum greutățile pot scoate la iveală ce-i mai frumos din noi. Lumea este profund paradoxală și este important să rămânem destupați la minte, fără să cădem în vraja ideii că deținem adevărul absolut și sau să renunțăm la ceea ce avem bun, frumos, valoros – pentru că uneori este foarte greu. 

În realitatea mea psihologică, universul interior al fiecărui om este locuit de mai multe fațete ale sale. Pentru multă vreme, în comunitatea științifică, s-a presupus că această „casă a sinelui“ este ocupată de către un singur locatar, marele, impunătorul și complicatul „Eu“. Odată cu trecerea timpului, psihologia și psihoterapeuți de variate orientări teoretice au găsit de cuviință să spună că noi suntem mai mult de atât. 

Astfel s-au pus bazele, prin anii 1980, teoriei copilului interior – care este un locatar invizibil și care ne poate complica sau înfrumuseța viața de adult. Purtarea și comportamentele acestuia sunt precum ale oricărui alt copil – dacă este tratat cu atenție, respect, grijă, limite, va funcționa suficient de bine; dar dacă-l neglijăm, ignorăm, uităm, s-ar putea să ne influențeze în moduri pe care nici măcar nu le conștientizăm. 

Relația pe care o avem cu acest copil invizibil este lesne de observat dacă ne uităm la cum funcționează viața noastră – dacă găsim răgaz, preț de câteva minute bune, să facem un inventar al realității pe care o trăim. Dacă în interiorul și exteriorul nostru domnesc pacea, liniștea și armonia, mai mult ca sigur că trăim conștienți fiind de noi și de cei din jurul nostru. Asta nu înseamnă că nu avem probleme, provocări sau că viața este parfumată doar cu levănțică. Înseamnă doar că nici atunci când este greu nu ne implicăm în comportamente de agresivitatea îndreptată către sine sau către ceilalți; spre deosebire de oamenii ce nu se cunosc suficient de bine și care, în momentele de neliniște sau de furtuni emoționale, luptă ca și cum ar fi legați la ochi și la urechi. Desigur că toate aceste strategii le dobândim din copilărie, pentru că nimeni nu vine din pruncie cu mâinile goale, iar dacă nu suntem dispuși să aprindem lumina în casa sufletului nostru, pentru a ne împrieteni cu acest copil interior, s-ar putea să trăim o viață la mâna a doua, o existență definită de întuneric, de calvar și de suferință.

TG: Cum putem identifica momentele în care ne comportăm, ca adulți, sub imperiul acelui copil? (Iată, mărturisesc: uneori, intru în conflict cu fiul meu de 14 ani din postura de adolescent. Realizez, de regulă, abia după ce se calmează spiritele).

GG: Important de menționat este faptul că, în timp, acest copil interior devine o parte a personalității noastre, una care adesea nu este conștientizată. Ba, mai mult, putem spune inclusiv că termenul de copil interior însumează experiențele noastre bune și complicate, pe care le-am dobândit alături de părinții și îngrijitorii noștri. 

Ceea ce înseamnă că relațiile reprezintă contextul cel mai vizibil în care acest copil se manifestă: relațiile de cuplu, relațiile de parenting, cele de prietenie, colegiale și așa mai departe. Iar atunci când aceste relații se transformă într-o sursă de amenințare și noi nu ne mai simțim în siguranță, primul care reacționează este copilul din noi (latura noastră cea mai receptivă și reactivă), care încearcă să gestioneze situația așa cum a învățat în trecut. În cartea Copilul invizibil amintesc despre faptul că, în momentele grele, ne fură trecutul, ceea ce înseamnă că începem să patinăm pe tărâmurile propriei psihologii și, dacă nu suntem obișnuiți cu aceste meleaguri interioare, mai mult ca sigur că vom avea nenumărate derapaje. 

În viziunea mea, cu toții suntem predispuși la derapaje de natură psihologică, diferența este reprezentată însă de cât de repede ne putem redobândi controlul asupra propriilor comportamente. Mai ales atunci când adultul este obosit, stresat, epuizat, flămând sau tracasat, devine ușor iritat de stimulii din mediu și s-ar putea ca o ceartă banală cu adolescentul sau orice altă persoană să escaladeze la cotele unui scandal de proporții

Persoana lipsită de practica cunoașterii de sine va pune totul în seama adolescentului sau a omului din fața sa, în timp ce adulții cu mai multă analiză personală ar putea recunoaște faptul că pedala accelerației este apăsată și din interior, nu doar din exterior. Cine apasă pedala? Acea parte din noi care n-a ajuns la maturitate sau asupra căreia credem că n-avem nicio formă de influență.

Din acest punct de vedere, experiența terapeutică îmi arată că toți suntem work in progress și nu este nicio problemă cu asta. Contează să învățăm să patinăm, metaforic vorbind, și să recunoaștem când se află la volanul vieții noastre copilul interior. Starea de prezență conștientă (cunoscută drept mindfulness, acea capacitate de a reflecta asupra experiențelor noastre interioare) este esențială pentru acest proces, așa cum ajută mult să înlocuim critica și judecata negativă cu mai multă curiozitate. Este o dovadă de sănătate mintală să privim greutățile cu mai multă curiozitate, să ne întrebăm ce avem de învățat din aceste momente provocatoare și să păstrăm vie ideea că suntem creați pentru a învăța, a crește și a ne dezvolta. 

TG: Ce declanșează, din ce ai observat tu, un comportament determinat de copilul invizibil? La birou, în relația de cuplu, în relația cu propiii copii? Sunt niște butoane universale pe care le-ai indentificat?

GG: Copilul interior iubește tot ce ține de perspectiva simbiotică asupra vieții. Acesta își dorește ca ceilalți să gândească, simtă și să acționeze aidoma alegerilor lui. Iar atunci când diferențele devin evidente se poate simți cuprins de anxietate, furie sau frustrare. Spre deosebire de sinele matur, acest sine simbolizat de copilul invizibil are o perspectivă mai egocentrică asupra relațiilor și a modului în care se fac anumite lucruri. În perspectiva simbiotică, nu există loc și spațiu pentru reciprocitate, totul este despre faptul că „lumea există doar așa cum o percep eu“. Simbioza este o formă de a respinge diferențele, ceea ce denotă o stare de imaturitate și de lipsă a conștientizării. Din observațiile mele terapeutice, reiese că această atitudine simbiotică este cauza multor probleme de relaționare și de conectare interpersonală. 

Pentru că viața nu este mereu lapte și miere, cu toții suferim din cauza copilăriei și dobândim niște răni psihologice pe care le putem numi, la modul general, traume, provocări ale trecutului sau strategiile noastre de adaptare la greu. Cele mai cunoscute strategii de acest fel sunt: relaționarea bazată pe evitare sau pe supraimplicare, sacrificiul de sine sau însingurarea, asumarea unei atitudini de invizibilitate sau a uneia de control și rigiditate, manipularea sau competiția extremă. 

Iar atunci când mintea inconștientă identifică o amenințare, de exemplu când aspectele de diferențiere devin evidente, copilul interior este cuprins de teamă, anxietate și se poate implica în comportamentele enumerate mai sus. După cum deducem, exprimările paradoxale apar iar în scena explicațiilor și ne pot ajuta să înțelegem că o experiență dificilă trăită în copilărie, dacă nu este prelucrată din punct de vedere psihologic, poate determina purtări aflate la o extremă sau la cealaltă. Toate aceste aspecte sunt explicate pe larg în carte și sunt completate cu nenumărate exemple practice, care pot facila și mai mult procesul de înțelegere. 

TG: În ediția aniversară, actualizată și revizuită a Copilului invizibil, faci referire inclusiv la pandemia pe care o trăim. Te provoc la un exercițiu imaginar: cum vor arăta copiii invizibili ai celor mici, care au prins aceste vremuri? (Îți dai seama că pentru un copil de un an și jumătate lumea din afara casei este alcătuită din chipuri inexpresive, ascunse sub măști). 

GG: Îngrijorarea din această întrebare are mult sens pentru mintea mea. Indiferent că suntem părinți de copii mici sau am trecut prin această experiență, ne adresăm întrebări cu privire la ce înseamnă această pandemie pentru noile generații. În realitatea mea subiectivă, îmi pot ușor imagina că pentru copiii foarte mici, până la doi ani, efectele ar putea fi mai puțin periculoase, atâta timp cât părinții au putut să le asigure un mediu definit de conectare, protecție și jovialitate. În rândul preșcolarilor, nevoia de socializare este deja mai crescută, iar pentru aceștia probabil să fie mai bulversantă perspectiva, din cauza limitărilor de socializare. Școlarii mici s-ar putea să fie cu ceva mai multe provocări, dar și în cazul lor, dacă părinții și profesorii pot asigura un context sigur, capacitatea de ajustare și adaptare îi poate ajuta să treacă cu bine peste această perioadă. Mă gândesc cu ceva mai multă îngrijorare la acei copii care, din varii motive, nu s-au putut baza în momentele grele pe părinții sau îngrijitorii lor. Care, din lipsa unor răspunsuri sau conversații pe limba lor, au fost nevoiți să-și găsească singuri explicațiile. Este adevărat că numărul de solicitări pentru ședințele de psihoterapie a crescut surprinzător de mult, atât în ceea ce-i privește pe adulți, cât și pe copii; dar pentru mulți dintre români accesul la astfel de servicii nu este posibil. Pentru astfel de situații îmi fac mai multe griji, pentru copii și adolescenții care sunt cuprinși de singurătatea psihologică și relațională. Potrivit studiilor de specialitate, însingurarea este mult mai nocivă și periculoasă decât o bucată de material pe care ne-o punem pe față. După cum spune și dr. Vivek Murthy, autorul cărții Împreună, singurătatea poate fi de trei feluri: emoțională, socială și comunitară. Fiecare în parte vine cu multe riscuri, iar dacă cele trei tipologii ajung să se suprapună, universul interior are mult de suferit. Deoarece suntem creaturi sociale, configurate pentru a trăi în relații, pierderea legăturilor pe termen îndelungat se poate dovedi fatală.

TG: Se pare că pandemia a determinat o stare de amorțire emoțională generală (languishing este emoția predominantă a acestei perioade). Unde mai găsim resurse să ne ocupăm de toți acei copii invizibili din noi înșine, când viața de zi cu zi e ea însăși sufocată de incertitudine și teamă?

GG: Experiența din cabinet îmi arată că pentru multe persoane exact momentele de criză simbolizează poarta de acces către resursele interioare. Atunci când totul este funcțional și plat în jurul nostru, s-ar putea să nu găsim motivație sau energia necesară pentru a ne ocupa de ceea ce se află în profunzime… dar în momentele grele, atunci când viața pare să se întoarcă cu susul în jos, se arată mai multe oportunități de transformare. Important este să conștientizăm acest fapt și să nu ne lăsăm purtați de mentalitatea de victimă. 

În contextele dificile și complicate, o minte care se victimizează se va întreba la infinit „de ce eu?“, în timp ce o minte curajoasă va spune „și acum ce am de făcut?“ – diferența poate părea insignifiantă; dar, în fapt, este una majoră, asta și pentru că energia noastră urmează îndeaproape atenția. Cu alte cuvinte, dacă nu facem ceva pentru a răzbi, s-ar putea să fim sufocați de toate gândurile negative, în timp ce, dacă alegem deliberat să căutăm soluții și să transformăm greutățile în oportunități de creștere și dezvoltare personală, viața ne poate recompensa în moduri de neimaginat… este nevoie să riscăm, să credem în ceea ce este invizibil și să alegem curajul în locul confortului.

TG: Și acum o întrebare pe care o formulez cu emoție: te-ai împăcat cu părinții tăi? 

GG: Acest proces de împăcare îl percep drept o călătorie fără de sfârșit; nu ca pe o destinație fixă. Mergând pe baza acestei perspective, aș putea spune că am făcut pace cu diferite momente din trecutul meu, dar mai sunt multe altele pe care încă nu le-am procesat. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Din fericire, odată obișnuit cu aceste călătorii în timp – între prezent și trecut – procesul nu mai este chiar atât de solicitant sau de copleșitor pe cât se poate dovedi la început. Ce mai simt este și faptul că nu-i mai judec atât de aspru pe părinții mei, că nu mai investesc energie în a păstra o relație simbiotică cu ei. Am învățat, în timp, să înțeleg că au făcut ce au putut la momentele respective și că este de datoria mea să accept că așa s-au petrecut lucrurile, chiar dacă eu mi-aș fi dorit să fie altfel sau îmi imaginez că în locul lor aș fi procedat diferit. 

Cred că, și de această dată, totul depinde de perspectiva pe care o avem; mi-aș putea trăi toată viață în conflict cu părinții mei (chiar dacă tata nu mai este fizic alături de noi), dar asta ar presupune să-mi consum energia luptând cu trecutul. Și convingerea mea este că nu mă ajută să avansez, să evoluez. Motiv pentru care am ales intenționat să caut a vedea sensul din spatele comportamentelor lor (ale părinților mei), să nu-i mai judec după o primă impresie și să realizez că acum posibilitățile se află în mâinile mele. Că adult fiind, este de datoria mea să-i ofer copilului din mine ceea ce părinții și îngrijitorii nu i-au oferit în copilărie; iar aceasta este o alegere constructivă și cu mult mai mult sens, deoarece îmi utilizez energia pentru a-mi aliena durerea și nu pentru a o perpetua. 

TG: Copilul tău invizibil are în tine un părinte bun?

GG: Copilul meu invizibil a găsit un părinte suficient de bun [râde]. Unul care se străduiește să-l audă, să-l vadă și să-l simtă. Și estimez că-mi reușește asta în aproximativ 60% din situații… Dacă, în trecut, în momentele grele, deveneam aspru și critic, biciuindu-mă mental și emoțional, în prezent sunt tot mai dese momentele în care înlocuiesc această formă de auto-violență cu ceva mai multă compasiune de sine. 

Ce făceam cel mai des era să-mi calc în picioare emoțiile și sentimentele, exact așa cum, inconștient, o făceau și părinții mei; acum caut să descopăr aceste trăiri, să le fac loc și să-i amintesc copilului din mine că are voie să simtă, că nu este nicio problemă cu asta. Este normal să fie furios, trist, frustrat, dezamăgit… așa cum îl educ să nu mai fugă de prosperitate. Sunt momente în care mă uit la cum arată viața mea, în prezent, și mă întreb dacă chiar merit toate aceste daruri din partea universului, după care respir de câteva ori conștient și îmi spun că la fel ca toate celelalte suflete și eu am dreptul la pace, liniște și fericire. La început mi-a fost dificil, am avut multe perioade de zvârcoleală afectivă, acum este mai ușor, iar atunci când apar din nou greutățile îmi reamintesc că nimeni n-a semnat vreun contract de viață perfectă și ușoară atunci când s-a născut. 

Iar dacă-mi dau seama că, din cauza inconștienței, am uitat de mine și, mai ales, de copilul meu invizibil, ceea ce este firesc să se mai întâmple, îmi îndrept atenția asupra lui, îmi exprim scuzele, am răbdare să-i treacă supărarea și apoi decidem împreună ce ar fi de făcut. Asta poate presupune ca atunci când am promis cuiva ceva, doar pentru că-mi era teamă ca acel cineva să nu se supere sau să nu mă considere „rău“, și în timp realizez că acel „da“ spre exterior înseamnă un „nu“ către copilul interior, s-ar putea să mă răzgândesc, să sun persoana în cauză și să-i spun că prioritățile mele s-au schimbat. Procesul nu este niciodată simplu, dar cu timpul poate deveni din ce în ce mai ușor. 

TG: Și dacă punem problema invers, ce avem de învățat de la copiii noștri invizibili? Se spune că marile minți ale omenirii, campionii și inovatorii, și-au păstrat vii multe elemente tipice copilăriei (curiozitatea, disponibilitatea pentru învățare, acceptarea mentoratului fiind doar câteva ele). 

GG: Un copil interior sănătos este în contact cu starea de fericire și cu rezervorul de bucurie. Conectarea, explorarea, imaginația, curiozitatea, creativitatea, inovația, riscul – toate sunt trăsături ale copilului invizibil, pe care nu le poate manifesta dacă el este abandonat în întunericul lumii interioare. Este necesar să ne aventurăm în întuneric, să reluăm contactul cu acest locatar invizibil din noi și să ne împrietenim, încetul cu încetul. Odată ce s-a produs această reapropriere, puterea relației va fi cea care va facilita schimbul de energie și de informații. În teorie poate părea simplist, dar vă asigur că, în fapt, întreaga experiență este transformatoare. 

TG: Cine are de câștigat dacă o persoană citește Copilul invizibil, în afară de cel care o citește, efectiv?

GG: Lumea întreagă! Dau acest răspuns măreț, deoarece cred cu tărie în faptul că, odată ce vindecăm ceva la noi și ajungem să producem mai multă autocompasiune, întreaga bunătate se va răspândi și asupra celor din jurul nostru. În realitatea mea subiectivă, totul este interconectat, cu toții suntem legați unii de alții și atât binele, cât și răul îl resimțim deopotrivă. 

Citește și:

Cristian China Birta: ”Dacă nu faci pace cu ce ai fost, n-ai cum să fii ceva până la capăt”

Petronela Rotar: ”Dacă te simți vinovat, musai să torni un pahar de vin să sărbătorești”

S-ar putea să-ți placă și…

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Vindecarea presupune să existe pace în noi, între noi și printre noi”

EFICIENȚĂ//

10 cărți pe care să le citești toamna asta

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.