OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

O conversație cu psihoterapeutul Gáspár György despre cea mai recentă carte a sa - Suflete de sticlă, despre relații, iubire și traume.

Foto: Sabina Ghiormescu
Foto: Sabina Ghiormescu

În următoarele 7 minute vei afla:

– Care este cheia unei relații armonioase de cuplu și ce rol joacă norocul în găsirea unui partener.
– Cum trebuie să gestioneze părinții apariția celui de-al doilea copil în familie. 


Thrive Global: Cât de greu este astăzi să-ți găsești partenerul potrivit? Crezi că s-au complicat lucrurile, dacă ne raportăm la generația părinților noștri, sau din contra, s-au simplificat, potențialii parteneri fiind doar la un click distanță?

Gaspar Gyorgy: În 2020, oamenii au infinit mai multe opțiuni, atunci când vine vorba despre găsirea unui partener, în comparație cu posibilitățile accesibile în urmă cu două, trei, patru decenii. Dar apare și ceea ce noi, psihologii, numim „paradoxul alegerilor“ – în prezent, există mii de opțiuni, iar asta face ca angajamentul față de o relație să fie și mai greu de luat. Ai atât de multe posibilități (teoretic, dar și practic), încât selecția devine tot mai dificilă. Iar unii oameni încep să-și imagineze cum ar fi dacă ar găsi partenerul perfect – unul care să aibă inteligența cuiva, generozitatea altcuiva, potențialul unui al treilea și așa mai departe. Când ai de ales între două persoane, este greu, dar nu imposibil; însă când ai sute și chiar mii de opțiuni, găsirea partenerului potrivit devine provocarea vieții tale. Probabil că astfel putem explica și de ce tinerii aleg să se angajeze în relații de la o vârstă tot mai târzie și fie au mai multe relații în paralel, fie încheie foarte repede o poveste de iubire – pe principiul că mai au multe alte iubiri de „întâlnit“.        

TG: Te întreb ce se întreba și Baltazar la începutul poveștii: ”Oare, să fie posibilă apariția iubirii chiar mai înainte de a cunoaște obiectul iubit?“

GG: Baltazar păstrează în sufletul său fantezia femeii la care a visat încă din copilărie – chiar dacă aceasta nu are un nume sau chip. Întreaga lui viață a căutat o parteneră care să-i aline singurătatea, să-i prețuiască existența și să-i ofere iubirea de care a fost văduvit de mic. Însă viața are planurile ei și Baltazar nu găsește ușor iubirea, își pierde mult prea devreme prima parteneră, apoi are câteva încercări, dar acestea nu-i satisfac cu adevărat căutările. Și într-un mod cu totul și cu totul aparte, corpul lui îi transmite când este aproape de femeia care-i va aduce iubirea, dar îi va da peste cap și prezentul. În viața lui, datorită dorinței și inconștientului colectiv, putem spune că iubirea apare înainte de a cunoaște „obiectul iubit“ (concept de specialitate preluat din teoria relație-obiect, pentru a face referire la persoana iubită). Și, ca un magnet, apropierea Silviei activează în trupul lui Baltazar acea stare aparte, care prevestește îndrăgostirea și iubirea.        

TG: Cum a fost să scrii o carte în care, așa cum spui chiar tu, „psihologia științifică și narațiunea se iau de mână“? Cine a fost mai prezent la tastatură: psihologul sau scriitorul?

GG: O reală provocare, din toate punctele de vedere. Primele mele cărți au o traiectorie științifică evidentă, chiar dacă am încercat să utilizez un limbaj diferit de jargonul de specialitate. Cu toate acestea, au fost cititori care mi-au comunicat că li s-a părut grea lectura. De aceea, mi-am dorit să scriu o carte care să fie mult mai ușor de înțeles, cel puțin cognitiv, pentru ca mai apoi să devină posibilă și o procesare sufletească și emoțională. Dacă în rolul de psiholog mă simt în largul meu (chiar dacă sunt conștient de faptul că și aici mai este loc de creștere și dezvoltare, în mod continuu), în rolul de scriitor încă simt că nu am atins acel punct de maturitate. Însă am descoperit că-mi place foarte mult să mă joc cu cuvintele, că am un respect aparte față de puterea cuvântului și că vocea psihologului poate fi auzită mult mai clar, dacă cuvintele sunt ale scriitorului. Prin urmare, mi-am permis să mă „joc“ puțin și să experimentez, iar feedback-urile primite până acum îmi arată că m-am descurcat mai bine decât mi-aș fi imaginat. Recunosc și că a scrie ficțiune (chiar dacă una inspirată de poveștile auzite în cabinet și de experiențele personale) este mult mai provocator decât a prezenta teorii și descrieri mai mult sau mai puțin amănunțite din viața mea.    

TG: Cartea ta poate fi interpretată și în cheia unei pledoarii pentru psihoterapie și dezvoltare personală. Însă psihoterapia presupune investiții (de timp, financiare). Ce soluții au cei care nu și le permit, pentru a-și explora, totuși, trecutul și pentru a face pace cu el?

GG: Oamenii operează în viețile lor în funcție de prioritățile pe care mintea lor le consideră ca fiind cele mai importante. De-a lungul meseriei (de aproximativ 15 ani), am lucrat destul de mult și cu persoane care aveau resurse financiare modeste, dar care erau extrem de motivate să-și înțeleagă mai bine modul de funcționare. Iar dacă eu nu mai aveam niciun interval disponibil în agendă, le ghidam către alți colegi – pe care i-am rugat în mod direct să aplice un tarif mai mic respectivelor persoane. De aceea, nu aș susține această idee a lipsei de bani. Iar dacă este vorba de timp, pot înțelege că nu ai timp pentru tine, dar și asta este o alegere. Fiindcă, dacă cineva spune că nu are timp pentru propria persoană, acest răspuns ne comunică destul de multe despre prețuirea de sine și conștiința de sine a acelei persoane. Și, cel mai probabil, aceia dintre noi care consideră că nu se pot dezvolta personal, pentru că nu au timp și bani, de fapt, spun că nu îndrăznesc să se întâlnească cu sine și cu durerile lor. Cunosc destul de bine această realitate. Silvia – personajul feminin din carte – merge cumva exact pe acest traseu, fuge de ea însăși, se refugiază în muncă și nu are încredere să se deschidă față de cineva. Iar salvarea, pentru ea, este reprezentată de niște cursuri de yoga; abia după aceea ajunge la un program de psihodramă. Probabil că vor fi persoane care vor găsi calea spre sine citind cartea Suflete de sticlă, vorbind cu un duhovnic, făcând exerciții de meditație sau, pur și simplu, scriind într-un jurnal pasaje din prezent și trecut.    

TG: Cum ai ales titlul cărții și care este semnificația lui? „Sticla“ este o metaforă pentru fragilitate sau, din contră, pentru duritate?

GG: A fost o alegere grea. Pentru că atât eu, cât și redacția editurii Pagina de Psihologie ne-am dorit să fie un titlu care să includă partea de psihologie, dar să fie evident că nu este o carte obișnuită de dezvoltare personală. Iar sticla este o metaforă care mie, personal, îmi transmite foarte multe (fragilitate, transparență, o bună capacitate de reciclare, posibilitatea de a fi murdărită și apoi curățată). Văd sticla ca fiind un material extrem de versatil. Și apoi a mai fost și ideea autoarei Elisabeth Kübler-Ross, care afirma: „Oamenii sunt ca niște geamuri de sticlă. Ele strălucesc în lumina soarelui, dar atunci când întunericul se lasă, frumusețea lor nu mai este relevată decât de aprinderea unei lumini din interior.“ Iar această lumină este prețuirea și iubirea de sine. Însă, pentru a deveni posesorul ei de fapt, și nu doar de drept, prețuirea și iubirea celor din jur sunt daruri necesare. 

TG: Care este cheia unei relații armonioase de cuplu, în viziunea/accepțiunea psihologului? Intervine și factorul „noroc“ sau „sincronizare/timing“, în ecuația ei?

GG: Cheia este comunicarea, iar obiectivul este dezvoltarea personală și cunoașterea celuilalt. Dar ce este foarte interesant e că, în ciuda faptului că am ajuns în secolul XXI, noi, oamenii, nu prea știm să comunicăm, mai ales atunci când vine vorba despre subiecte sensibile și delicate. Iar în viziunea mea, scopul suprem al relației de cuplu este acela de a ne vindeca traumele și de a ne regăsi sufletul și resursele adânc îngropate în noi. Poate fi vorba și de puțin noroc, dar cred mult în acea vorbă care spune că „norocul și-l face omul cu mâna lui“. Am cunoscut nenumărate povești de viață și am auzit infinite narațiuni de iubire, iar armonia a fost dobândită, de regulă, prin muncă asiduă, prin timp dedicat fără rezerve vieții de cuplu, prin dibăcie relațională și prin disponibilitatea de a-l iubi pe celălalt, chiar și atunci când e greu de iubit. Cred că Dumnezeu a avut grijă să ne dea puterea atașamentului – nevoia de a trăi în relații și de a face față împreună furtunilor vieții (din prezent sau trecut) – dar ne-a lăsat și libertatea de a descoperi singuri modalitățile prin care putem cultiva acest atașament. Dacă revenim la povestea Silviei și a lui Baltazar, putem vedea cât de greu este să-ți găsești armonia în cuplu și să-ți gestionezi nevoia de atașament, dacă nu ți-ai asumat curajul de a privi în ochi trecutul (oricât ar fi de greu) și de a-ți asuma bagajul psihologic cu care ai pornit de acasă. 

Desigur că armonia presupune să ai aceeași curiozitate și față de cealaltă jumătate de cuplu și să clădiți împreună un spațiu relațional în care amândoi să vă găsiți locul, sensul și iubirea. În teorie, pare simplu; în practică (așa cum ne dăm seama din propria experiență și din povestea personajelor din Suflete de sticlă), drumul este lung și anevoios. De aceea sunt puține cupluri care ajung la acea armonie.          

TG: Aduci în discuție un subiect destul de puțin abordat, chiar și în prezent, cu atât mai puțin de către generațiile părinților noștri: depresia la copii. Care sunt semnalele pe care le trimite lumii un copil deprimat? La ce ar trebui să fie părinții atenți? Ce greșeli ar trebui să evite părinții (pe care nimeni nu-i învață, până la urmă, să fie părinți)?

GG: Depresia este un subiect greu, tocmai din cauza faptului că te distanțează de propria persoană, de cei din jur și de viață – la modul cel mai serios. Depresia sau deprimarea sunt reacțiile firești la o pierdere, iar dacă părinții nu sunt „acolo“ să vadă tristețea copilului și să o valideze, sunt șanse mari ca emoția să se transforme într-o stare. Din păcate, în zilele noastre, suntem prea ocupați cu alte „priorități“ și greu ne rămâne timp pentru sufletele copiilor noștri care, din lipsă de experiență de viață, nu știu ce se întâmplă cu ei și au tot mai acut sentimentul defecțiunii personale. Baltazar a fost un copil deprimat din momentul în care s-au născut frații săi, iar atenția părinților a fost îndreptată asupra celor „mai mici“ și asupra treburilor casnice și profesionale. Puțini dintre noi acceptă că, odată cu nașterea celui de-al doilea copil, primul are toate motivele din lume să fie deprimat. Așa că lui i se cere să se „bucure“ că are un frate sau o soră – un dar minunat primit din partea familiei. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Depresia este sunetul psihologic a ceea ce am pierdut, nu a ceea ce am câștigat. Apoi, îi este furată copilăria, prin faptul că trebuie să se îngrijească de frații mai mici – nu este drept ca un copil să aibă grijă de alți copii, dar cu toate acestea se întâmplă foarte des. Iar asta îl face pe copilul în cauză să sufere alte pierderi… până în punctul în care simte că s-a pierdut complet pe sine, că face tot posibilul pentru a-i mulțumi pe cei din jur (de teamă de a nu-i pierde și pe aceștia). Într-un final, coșmarul său devine realitate, simțindu-se din ce în ce mai singur și mai lipsit de importanță. Pierderile sunt inevitabile în viața unui om, dar pentru ca acestea să nu ne distrugă sufletul, avem nevoie să jelim ceea ce am pierdut, să trecem printr-un proces de doliu și să putem să ne vedem de viață mai departe. Altfel, pierderea se transformă în depresie și traumă, iar noi avansăm biologic în viață, însă emoțional și psihologic rămânem cu mult în urmă.    

TG: Suflete de sticlă este (și) un roman de dragoste. Cum ar defini scriitorul dragostea? Dar psihologul?  

GG: Cu toții – psihologi, scriitori, jurnaliști, artiști etc. – ne întrebăm ce-i cu această dragoste? Cum știm că ceea ce trăim și primim este dragoste? Sau cum să facem astfel încât să avem acces la ea? De această dată, scriitorul și psihologul din mine sunt de aceeași părere: dragostea este procesul alchimic prin care ne putem vindeca suflete sângerânde. Este un proces care poate dura întreaga viață și, uneori, nu este suficientă o singură persoană pentru a duce la îndeplinire un deziderat de o asemenea amploare. Aflăm din povestea cărții că cei doi își doresc, cel puțin declarativ, să aibă acces la dragostea adevărată. Dar au de înfruntat foarte multe bariere mentale și credințe care le șoptesc în urechi că nu sunt vrednici de iubire. Pe scurt, dragostea este „ceva“ neprețuit, ceva ce ne așteptăm să primim de la o altă persoană, pentru ca noi să simțim că avem dreptul să trăim și să fim fericiți. Cred că nimeni nu se poate iubi cu adevărat pe sine, până când nu primește dragoste din partea unei persoane semnificative.     

TG: Un element-cheie în roman și în construcția personajelor este trauma. Pot fi depășite sau vindecate traumele? Cum afectează ele relațiile pe care le avem de-a lungul vieții?

GG: Relațiile sunt contextele în care traumele și suferințele noastre emoționale devin vizibile. Pentru că… de relații este nevoie ca să vindecăm aceste traume, pe care le-am dobândit tot în plan interpersonal. Știința aceasta numită psihologie ne arată că, da, traumele pot fi depășite și vindecate, dar procesul este alambicat și de durată, fiindcă nu este o muncă pe care să o faci de unul singur. Ai nevoie de disponibilitate pentru a te întoarce în trecut, pentru a simți din nou cu suflet de copil și a analiza lucrurile cu minte de adult. Iar pentru a nu te pierde pe drum, ai nevoie de cineva care să te însoțească. Partenerul de viață ar fi cel mai potrivit însoțitor, dar – pentru că și acesta are traumele sale – adesea se sperie, se revoltă sau intră în defensivă și, fără să intenționeze asta, ajunge să ne rănească exact atunci când suntem cel mai vulnerabili. Cu o porție serioasă de angajament relațional și cu suficientă compasiune, putem pătrunde chiar și în cele mai întunecate cotloane ale sufletului nostru, pentru a curăța urmele de durere și suferință și a reaprinde lumina fericirii din interior. 

Cu cât are cineva mai multe și mai puțin asumate traume, cu atât va distruge (sau, mai elegant spus, va consuma) mai multe relații. Trauma este la fel ca rugina: încet și sigur, se extinde pe întreaga suprafață a existenței noastre și ne limitează pe zi ce trece tot mai mult. Nu întâmplător, trauma a devenit unul dintre cele mai dezbătute subiecte, în lumea psihoterapiei de la nivel mondial. Mintea poate da uitării suferința din trecut, așa că din exterior, de la o distanță psihologică semnificativă, putem părea funcționali și chiar mai mult de atât. Dar corpul nostru nu uită niciodată, iar apropierea de noi a unei alte persoane generează contextul în care trauma este „scoasă la suprafață“ – manifestându-se prin comportamentele și acțiunile noastre.      

TG: Spre finalul cărții, există acest pasaj: „Legăturile dintre oameni sunt imprevizibile și surprinzătoare. Nu poți ști cu certitudine în ce scop și cu ce rost apare cineva în viața ta.“ Crezi, așadar, că totul se întâmplă cu un scop în viața noastră, că primim – cu fiecare nouă zi – și o nouă șansă la fericire? 

GG: Chiar dacă în paginile cărții prezint o poveste de iubire complicată și, în același timp, „dureros de adevărată“ (ca s-o citez pe una dintre colegele mele, care a citit cartea), în adâncul meu sunt un idealist. Cred în Dumnezeu, în puterea infinită a relațiilor, în iubire și în vindecare! Așa cum cred și că relațiile scot la suprafață întâi ce este mai frumos, apoi ce este mai urât și, abia la urmă, ce este mai valoros în noi. Întrebarea care se pune este următoarea: „Ești suficient de răbdător, încât să treci prin toate aceste etape și să descoperi, pas cu pas, ce înseamnă viața și iubirea?“. 

Gáspár György este psiholog clinician și psihoterapeut relațional acreditat de Colegiul Psihologilor din România; președinte și membru fondator al Asociației Multiculturale de Psihologie și Psihoterapie, coordonator al programului de formare în psihoterapia familiei; autor al cărților Copilul invizibil, prima carte de parenting altfel publicată în România, și Revoluția iubirii, o altfel de poveste despre atașament și relații, Mindfulness Urban – Exerciții de curaj, compasiune și conectare și al cărții #LoveIsFun – iubirea și sexul în același pat.

Suflete de sticlă este cea de-a cincea carte semnată Gáspár György, o carte în care psihologia științifică și narațiunea se iau de mână, pentru a descoperi o parte din sensul vieții. Este povestea a doi oameni, Baltazar și Silvia, un „el“ și o „ea“, la fel ca noi toți – cu îndoieli și frici, cu amintiri dureroase și regrete care nu mai mor odată, cu pete pe suflet și măști care ascund traume. 

Citește și:

Gáspár György, psihoterapeut: “Mă bucură momentele în care oamenii văd sensul muncii mele”

Cum să creștem copii inteligenți emoțional?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

8 mituri despre relații și cum ne afectează ele

SELF-IMPROVEMENT//

Relații sănătoase Vs. relații toxice

SELF-IMPROVEMENT//

De ce evită cuplurile să meargă la psiholog?

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.