SELF-IMPROVEMENT//

Frumusețea e în noi, chiar și în lacrimile zvântate pe o scară de bloc

Cum am învățat să fac pace cu durerea.

Cum este să fii alături de o persoană care se stinge lângă tine? Un om pe care-l iubești și pe care știi că-l vei iubi până la capăt. Pentru că acel capăt este cunoscut și anticipat de amândoi. ”Până când moartea ne va despărți” nu mai este un jurământ abstract și care plutește în timp și ambiguitate (și pe care eu l-am asociat mereu cu optimismul, pentru că moartea, nu-i așa?!, e o chestie atât de îndepărtată, iar noi până atunci vom fi împreună și ne vom bucura de povestea și de viața noastră), ci o sentință, care pândește la ani, luni sau uneori chiar și săptămâni distanță. Și cu cât distanța se scurtează, cu atât prăpastia sub tine se face mai mare. Cu cât omul de lângă tine se degradează, cu atât ți se fărâmițează sufletul și mintea și cu atât mai mult te simți mai neajutorat și ai vrea să fii în locul lui, să fii tu cel care suferă. Cu cât respiră mai greu, cu atât tu, cel de pe margine, rămâi fără aer. 

Cum a fost pentru mine? Mai întâi o astfel de veste te lovește fix în moalele capului. Mai ales când ai 30 de ani. Și planuri de vacanță, și dorința de a avea un copil, și casa la care ai visat e aproape gata. Niște termeni medicali, pe care ulterior vei ajunge să-i visezi și nu va rămâne colț de internet nerăscolit și articol medical ce-i conține necitit, îți dinamitează viața. ”Adică cum? Și ce înseamnă asta?” – te agăți de fiecare ezitare în glas a medicului și ți se pare că poate n-ai înțeles bine, că sigur n-are cum să fie chiar așa, că poate au încurcat RMN-ul cu al altui pacient. ”Dar, în cazul soțului dvs., lucrurile stau destul de bine! Ar mai putea avea vreo patru ani.” Iar mintea ta refuză să pună semnul egalității între ”bine” și ”patru ani”. 

Însă apoi, după ce te dezmeticești, te agăți de cei patru ani. Și vrei să înghesui în ei toate planurile care s-ar fi lăfăit în 40 și faci slalom printre investigații medicale, operații și chimioterapie și presari experiențe de care se bucură ceilalți, adică oamenii sănătoși. ”Fake it till you make it!”. Progresul medicinei te ajută să mai câștigi niște timp, iar stagnarea bolii îți dă un pic de speranță. Poate el va fi primul caz care, uite, va depăși acei patru ani… Poate va trăi șase ani. Sau chiar zece ani! Cum ar fi să reușească zece ani? Era un gând atât de fantezist, dar în primul an de după primirea diagnosticului, a fost fantezia mea preferată. Îmi imaginam așa, un grup de oameni în halate albe, privind imaginile alb-negru de pe un ecran și minunându-se: ”Ia uite, pacientul ăsta trăiește de zece ani cu glioblastom și este într-o formă atât de bună! Face sport, merge la serviciu, copiii îi cresc!”. Probabil că mulți fantazează cum câștigă la loto sau cum întâlnesc iubirea vieții. Fantezia mea se lega de un congres medical. Eu îmi întâlnisem iubirea vieții, dar viața ne dăduse și lozul ăla păcătos: șansa ca cineva să aibă această boală este de 3 la 100.000. 

Însă fantezia cu somitățile medicale care discută despre cazul miraculos al pacientului tânăr din România, care între timp nu mai e tânăr și are deja 43 de ani și a bătut orice record de supraviețuire, a durat până la prima recidivă.  Atunci mi-a fugit din nou pământul de sub picioare. Ana, fetița noastră, avea 2 luni și jumătate. Liniștea noastră durase nici un an. Acum nu mai aveam fantezii, ci aproximativ 12 minute pe zi în care puteam să plâng, fără să mă vadă nimeni. Pe cât blestemam înainte blocul cu patru etaje și fără lift în care ar fi trebuit să mă lupt cu căruciorul pe scări, pe atât de utilă mi-a fost acum absența liftului. Dacă duceam de două ori pe zi gunoiul (n-aveam nici ghenă în bloc!), aveam timp să ies din casă, să cobor cele patru etaje, să sper că nu mă voi întâlni pe scări cu niciun vecin, să ies din bloc și să arunc gunoiul, să plâng tot timpul ăsta dus-întors până la etajul trei și apoi încă un șir de trepte pe care să-mi usuc lacrimile. ”Abia aștept să facă la oală, după aia o trimitem pe ea cu gunoiul!”, ziceam când intram în casă. Și râdeam amândoi. 

Din păcate, în următorii aproape doi ani, n-am prea fost deloc lângă Ana. Tot ce a învățat atunci a învățat de la oamenii cu care am lăsat-o acasă (bunici, bone, mătuși). Noi eram mai mult la Zurich: au fost anii cu chimioterapie și radioterapie. Din când în când ne veneau pe mail poze cu ea, căci pe atunci n-aveam smartphone: stând în fund, primul dinte, primii pași cu premergătorul. La Zurich, chiriile sunt al naibii de scumpe, apartamentele mici și nu mai puteam pretexta că trebuie să duc gunoiul, pentru că miros pamperșii Anei. Ea nu era cu noi, iar eu n-aveam unde să mă ascund să plâng. Și, recunosc, că de fapt mi-era frică să-l las singur, chiar și un minut. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


În perioada aia, fantezia mea recurentă era că o să se prăbușească avionul cu care zburam o dată la două săptămâni la Zurich. Auzisem că trăiești câteva zeci de secunde sau câteva minute de panică și groază și apoi totul e fulgerător. Dar eu trăiam panica și groaza în fiecare zi, în fiecare minut, în fiecare secundă. Mă culcam și mă trezeam cu ele. Erau cu mine în autobuz, când îl lăsam acasă și nu-mi răspundea la telefon, iar bona era cu Ana în parc. Erau cu mine când ne aflam în cabinetul neurochirurgului care ne explica că pata aia ca un abur cenușiu și dens se mai întinsese în nu știu care lob al creierului; erau cu mine când mersul îi devenise greoi și nesigur, și trebuia să-l duc la baie sau să-l ajut să se descheie și să se încheie la haine, pentru că mișcările îi erau lipsite de precizie. Odată, când am plecat de la Zurich pe 1 decembrie seara, afară ningea în rafale, cursa către București s-a anulat și am fost ”rerutați” către Munchen. Avionul a decolat cu greu, zborul a avut turbulențe, pasagerii erau agitați, dar singura mea problemă era că ne-au dat locuri separate și nu pot să fiu acolo, să-l țin de mână, ca-n fantezia mea. Într-o oră am aterizat cu bine la Munchen: a fost unul dintre ultimele noastre zboruri împreună. 

Mi-am amintit de toate lucrurile astea când am văzut filmul Supernova: doi bărbați care au o relație de zeci de ani sunt într-un road trip cu o rulotă, străbătând peisaje idilice din Anglia. Se tachinează, dar e atât de evident că se și iubesc. Destul de repede, aflăm că unul dintre ei suferă de o formă de demență cu o evoluție galopantă și că, până va muri, va uita nu doar cine este omul de lângă el și cât de mult îl iubește, dar va uita și cum să-și închidă nasturii de la cămașă. De aceea, ca să evite această etapă degradantă a bolii, își pregătește minuțios o dispariție mai rapidă (și mai demnă), dar ale cărei planuri sunt descoperite de partener. Între cei doi are loc o conversație despre viață, moarte, dar și ce înseamnă, până la urmă, iubire. Mi-am dat seama atunci că noi doi n-am avut niciodată o astfel de conversație. Am început să plâng în hohote toate lacrimile neplânse în anii aia (noroc că sala de cinema era aproape pustie!). M-am gândit că poate pentru mine iubirea a fost să mă încăpățânez să sper, iar pentru el să aibă încredere în mine și în speranța mea, în ciuda pronosticurilor, statisticilor și degradării care pusese stăpânire pe corpul său. M-am întrebat dacă nu cumva și el vâna momentele în care să plângă pe ascuns. Probabil nu voi ști niciodată.

Ana are acum 13 ani. Ca orice adolescentă, evident că nici nu concepe să ducă ea gunoiul sau să-mi dea vreo mână de ajutor. Uneori, mă supăr și mă enervez, alteori îmi spun că eu sunt de vină că timp de doi ani n-am fost lângă ea, sigur nu cu mintea, atunci când reușeam să fiu măcar fizic. Am momente când mă uit la ea și mi se pare că seamănă atât de mult cu el, deși mulți spun că este ”Mini-me”. Mi-ar plăcea să aibă perseverența mea și generozitatea lui. Din păcate, știu că în viața asta va avea parte și de lacrimi. Dar mai știu și că lacrimile pot fi un semn că plângi după ceva ce a fost frumos. Iar frumusețea aia rămâne mereu cu tine. Și trebuie să fim recunoscători pentru asta.

Citește și:

Cum te pregătești pentru dispariția cuiva drag

7 lucruri care m-au ajutat să fac pace cu durerea

S-ar putea să-ți placă și…

WELLBEING//

Radiografia începutului de izolare: autodezvăluire asumată

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să-ți crești toleranța la frustrare: instrumente pentru o minte mai limpede

SELF-IMPROVEMENT//

Cupluri la izolare: ce va scoate la iveală statul acasă?

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.