SELF-IMPROVEMENT//

Fetișul incertitudinii

Câteodată, îndoiala și ezitarea se pot dovedi a fi asul tău din mânecă.


În următoarele 7 minute vei afla:

– De ce se spune că ”geniul ezită”.
– Ce este fetișul incertitudinii.


„Geniul ezită.” — Carlo Rovelli

Cu aproximativ 16 milioane de ani în urmă, se crede că un asteroid uriaș s‑ar fi ciocnit cu suprafaţa Planetei Marte. Coliziunea a mișcat din loc un fragment de rocă și l‑a lansat într‑o călătorie spre Terra. Acesta a aterizat în Allan Hills, Antarctica, acum 13.000 de ani, și a fost descoperit în 1984, în cursul unei expediţii cu snowmobilul. Fiind primul meteorit colectat în Allan Hills în 1984, a primit numele ALH 84001. Roca ar fi fost catalogată, studiată și apoi uitată imediat – dacă n-ar fi avut un secret uimitor, ce părea a fi ascuns înăuntru.

Milenii la rând, omenirea s‑a aplecat asupra aceleiași întrebări: suntem singuri în Univers? Strămoșii noștri și‑au aţintit gânditori privirea spre cer, întrebându‑se dacă sunt locuitori cosmici de rând sau cazuri excepţionale. Pe măsură ce tehnologia a progresat, am ascultat semnale transmise din Univers, în speranţa că vom capta un mesaj din partea altei civilizaţii. Am trimis nave spaţiale în sistemul solar, în căutarea unor semne de viaţă. În ambele cazuri, nu am avut succes.

Până pe 7 august 1996.

În acea zi, oamenii de știinţă au dezvăluit faptul că găsiseră molecule organice de origine biologică în ALH 84001. Numeroase instituţii de presă s‑au grăbit să anunţe că aceste descoperiri dovedeau existenţa vieţii pe o altă planetă. CBS, de pildă, a relatat că oamenii de știinţă „detectaseră structuri unicelulare pe meteorit, probabil, fosile minuscule, și dovezi chimice ale unei activităţi biologice anterioare. Altfel spus, viaţă pe Marte“.

Primele relatări realizate de CNN citau o sursă de la NASA care spunea că aceste structuri semănau cu niște „viermișori“, sugerând că erau rămășiţele unor organisme complexe. Puhoiul mediatic a iscat o isterie existenţială pe tot globul, care l‑a determinat pe președintele de atunci, Bill Clinton, să ţină un important discurs public pe marginea acestei descoperiri. Dar exista o mică problemă. Dovezile nu erau concludente.

Lucrarea știinţifică aflată la baza acestor știri își recunoștea incertitudinile inerente. O parte din titlul ei era: „Posibilă activitate biogenă relictă în meteoritul ALH 84001 de pe Marte“. Rezumatul preciza explicit că trăsăturile observate în cazul meteoritului „ar putea fi așadar rămășiţe fosile ale unui biom marţian din trecut“, dar atrăgea atenţia asupra faptului că „formarea anorganică este posibilă“. Altfel spus, era posibil ca moleculele să fi fost produsul activităţii nonbiologice (de exemplu, al unui proces geologic precum eroziunea), și nu al bacteriilor de pe Marte. Lucrarea conchidea că dovezile sunt doar „compatibile“ cu viaţa.

Însă aceste nuanţe au fost tratate superficial în multe dintre traducerile la mâna a doua puse la dispoziţia publicului de către instituţiile mediatice. Incidentul a devenit celebru, inspirându‑l pe Dan Brown să scrie un roman, Conspiraţia, despre o uneltire pe marginea vieţii extraterestre găsite pe un meteorit de pe Marte. Însă totul a ieșit cum e mai bine – cel puţin din perspectiva temei pe care o abordăm.

După mai bine de două decenii, incertitudinea persistă. Cercetătorii dezbat în continuare dacă bacteriile de pe Marte sau activitatea anorganică sunt responsabile de existenţa moleculelor observate la nivelul meteoritului. Am fi tentaţi să spunem că presa a înţeles greșit, însă ar fi același tip de exagerare ce a dominat știrile iniţiale despre meteorit. Mai exact, putem spune că oamenii au făcut o greșeală clasică, încercând să facă un lucru să pară sigur, când, în realitate, el nu este câtuși de puţin așa. Obsesia noastră legată de certitudine ne poartă pe drumuri greșite și orice fel de progres are loc în condiţii incerte.

Fetişul certitudinii

Jet Propulsion Laboratory, cunoscut drept JPL, este un mic centru din Pasadena, California, ce reunește ingineri și oameni de știinţă. Situat la est de Hollywood, JPL operează nave spaţiale interplanetare de decenii. Dacă aţi urmărit vreodată imagini filmate cu o amartizare, aţi văzut cum arată și centrul de control al misiunii din incinta JPL.

În cursul unei amartizări obișnuite, zona este împânzită de rânduri‑rânduri de oameni de știinţă și ingineri plini de cofeină, care se îndoapă cu alune și urmăresc cu atenţie datele ce curg pe consolele lor, dând totodată publicului iluzia că deţin controlul. Dar nu deţin nici un control. Nu fac altceva decât să relateze evenimentele așa cum ar face‑o un crainic sportiv, chiar dacă folosesc termeni mai sofisticaţi, cum ar fi „separarea modulului de croazieră“ și „activarea scutului termic“. Sunt spectatori la un meci care s‑a încheiat cu 12 minute în urmă pe Marte și nu au încă nici cea mai vagă idee care este scorul.

În medie, e nevoie de aproximativ 12 minute pentru ca un semnal să ajungă, călătorind cu viteza luminii, de pe Marte pe Terra. Dacă e ceva în neregulă, iar un om de știinţă de pe Pământ sesizează problema și ia măsuri într‑o fracţiune de secundă, vor mai trece alte 12 minute până când comanda respectivă va ajunge pe Marte. Aceasta înseamnă o călătorie dus‑întors de 24 de minute, dar durează circa șase minute ca o navă spaţială să coboare din atmosfera planetei Marte până la suprafaţă. Tot ce putem face este să introducem din timp cât mai multe instrucţiuni în nava spaţială și să‑l lăsăm pe Sir Isaac Newton să preia frâiele.

Aici intervin alunele. La începutul anilor 1960, JPL era responsabil de misiunile Ranger fără echipaj, al căror scop era să studieze Luna, pentru a le deschide calea astronauţilor din programul Apollo. Navele spaţiale Ranger urmau să fie lansate spre Lună, să facă fotografii de aproape cu suprafaţa lunii și să transmită acele imagini înapoi pe Pământ, după care să se prăbușească pe Lună. Primele șase misiuni au dat greș și i‑au făcut pe critici să‑i acuze pe decidenţii de la JPL că adoptă o abordare la nimereală, de genul „tragi și speri“. Însă o misiune ulterioară a avut succes, când s‑a întâmplat ca un inginer de la JPL să împartă alune în sala de control a misiunii. De atunci încolo, alunele au devenit de nelipsit la JPL cu prilejul oricărei aterizări.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


În momentele critice, acești ingineri aerospaţiali, altminteri raţionali și cu picioarele pe pământ, care și‑au dedicat viaţa explorării necunoscutului, caută certitudinea pe fundul unei pungi de alune Planters. Colac peste pupăză, mulţi dintre ei se îmbracă în blugii uzaţi care le poartă noroc sau aduc un talisman de la o aterizare anterioară reușită, făcând tot ce ar face un suporter sportiv înfocat ca să creeze iluzia de certitudine și control. Dacă aterizarea decurge fără probleme, Controlul Misiunii se metamorfozează brusc într‑un adevărat circ. Nu mai există nici o urmă de calm și sânge‑rece. În schimb, odată învinsă bestia incertitudinii, inginerii vor începe să ţopăie, să bată palma, să‑și azvârle pumnii în aer, să se strângă zdravăn în braţe și să plângă cu lacrimi de crocodil de bucurie.

Cu toţii ne naștem programaţi cu aceeași teamă de incertitudine. Înaintașii noștri care nu se temeau de necunoscut deveneau hrană pentru smilodon. Însă strămoșii care au socotit că incertitudinea le punea viaţa în pericol au trăit îndeajuns de mult cât să ne lase moștenire genele lor.

În lumea modernă, căutăm certitudine în locuri incerte. Căutăm ordine în haos, răspunsul potrivit în ambiguitate și convingere în complexitate. „Investim mult mai mult timp și efort încercând să controlăm lumea“, scrie Yuval Noah Harari, „decât încercând să o înţelegem“. Căutăm formula pas cu pas, scurtătura, șmecheria – punga potrivită cu alune. Cu timpul, ne pierdem capacitatea de a interacţiona cu necunoscutul.

Abordarea noastră îmi amintește de povestea clasică a beţivului care își caută noaptea cheile sub un felinar stradal. Ştie că și‑a pierdut cheile undeva pe partea întunecată a străzii, dar le caută sub felinar, fiindcă acolo este lumina. Dorinţa noastră arzătoare de certitudine ne îndeamnă să căutăm soluţiile aparent sigure, uitându‑ne după chei sub felinare stradale. În loc să riscăm și să ne aventurăm în întuneric, nu ieșim din starea actuală, chiar dacă este una inferioară. Specialiștii în marketing folosesc aceleași trucuri în repetate rânduri, dar se așteaptă la rezultate diferite.

Antreprenorii aspiranţi își păstrează slujbele fără perspective din pricina certitudinii de care au parte, sub forma unui salariu aparent stabil. Companiile farmaceutice produc medicamente copiate de la alţii, doar puţin mai eficiente decât ale concurenţei, în loc să creeze remediul împotriva bolii Alzheimer. Însă inovaţiile apar doar atunci când sacrificăm certitudinea răspunsurilor, când îndepărtăm roţile ajutătoare și când îndrăznim să ne îndepărtăm de felinarele stradale.

Dacă nu veţi părăsi terenul familiar, nu veţi găsi neprevăzutul. Cei care vor avea succes în acest secol vor dansa cu marele necunoscut și vor considera că statu‑quoul este mai curând periculos decât confortabil.

Marele necunoscut

În secolul al XVII‑lea, Pierre de Fermat a mâzgălit o însemnare pe marginea unui manual care avea să‑i nedumerească pe matematicieni vreme de mai bine de trei secole. Fermat avea o teorie. El susținea că nu există nici o soluţie pentru formula an + bn = cn dacă n era mai mare decât doi. „Am o demonstraţie de‑a dreptul nemaipomenită pentru această ipoteză“, scria el, „pentru care acest colţ de hârtie este neîncăpător.“ Iar asta e tot ce a scris.

Fermat a murit înainte să mai apuce să prezinte dovada lipsă pentru ceea ce a ajuns să se numească „Marea teoremă a lui Fermat“. Enigma pe care a lăsat‑o în urmă i‑a chinuit în continuare pe matematicieni, vreme de câteva veacuri (și le‑a stârnit dorinţa ca Fermat să fi avut o carte mai mare pe care să scrie). Generaţii după generaţii de matematicieni au încercat – fără succes – să demonstreze ultima teoremă a lui Fermat.

Până când a intrat în scenă Andrew Wiles. Pentru cei mai mulţi copii de zece ani, definiţia distracţiei nu implică să citești cărţi de matematică atunci când nu ai nimic mai bun de făcut. Dar Wiles nu era un băiat de zece ani obișnuit. Petrecea mult timp la biblioteca locală din Cambridge, Anglia, unde căuta pe rafturi cărţi de matematică. Într‑o zi, a zărit o carte dedicată în totalitate ultimei teoreme a lui Fermat. A fost fascinat de misterul unei teoreme atât de ușor de formulat, însă atât de dificil de demonstrat.

Lipsindu‑i însă aptitudinile matematice necesare abordării demonstraţiei, a lăsat‑o deoparte mai bine de două decenii. A revenit asupra teoremei mai târziu în viaţă, pe când era profesor de matematică, și a lucrat la ea în secret vreme de șapte ani. În cadrul unei prelegeri cu un titlu ambiguu susţinute în 1993 la Cambridge, Wiles a dezvăluit în mod public că elucidase misterul de sute de ani al ultimei teoreme a lui Fermat. Anunţul i‑a pus pe jar pe matematicieni: „Este cel mai palpitant lucru care s‑a întâmplat de… Iisuse, probabil că în toată istoria matematicii“, a spus Leonard Adleman, profesor de informatică la University of Southern California și laureat al Premiului Turing. Până și New York Times a dedicat acestei descoperiri un articol pe prima pagină, exclamând: „În sfârșit, se strigă Evrica! într‑un vechi mister matematic“.

Însă festivităţile s‑au dovedit a fi premature. Wiles făcuse o greșeală într‑o parte critică a demonstraţiei sale. Greșeala a fost depistată în cursul procesului de evaluare colegială, după ce Wiles își înaintase demonstraţia în vederea publicării. A mai avut nevoie de încă un an pentru ca, în colaborare cu un alt matematician, să îndrepte demonstraţia.

Reflectând asupra modului în care a reușit în cele din urmă să demonstreze teorema, Wiles a comparat procesul de descoperire cu explorarea unui conac întunecos. Pornești din prima încăpere, spunea el și, vreme de câteva luni, orbecăi, bâjbâi și dai peste diverse lucruri. După o dezorientare și o confuzie de nedescris, e posibil să găsești până la urmă întrerupătorul. După aceea, pășești în următoarea cameră întunecată și o iei de la capăt. Aceste progrese, explica Wiles, reprezintă „apogeul nenumăratelor luni de poticneli prin întuneric care le precedă și fără de care nu ar putea exista“.

Einstein își descria propriul proces de descoperire în termeni asemănători: „Rezultatele noastre finale par aproape apriorice“, spunea el, „dar anii de căutări, prin întuneric, ale unui adevăr pe care îl simţi, dar pe care nu îl poţi exprima, dorinţa intensă și alternanţa momentelor de încredere și de îndoială, până când răzbat claritatea și înţelegerea, îi sunt cunoscute doar celui care le‑a trăit pe propria piele“.

În unele cazuri, oamenii de știinţă se tot împleticesc în camera întunecată, iar căutarea continuă cu mult după moartea lor. Chiar și atunci când găsesc întrerupătorul, e posibil ca acesta să lumineze doar o parte a camerei, dezvăluindu‑le faptul că restul e mult mai mare și mult mai întunecos decât își închipuiseră. Dar, pentru ei, e mult mai interesant să bâjbâie prin întuneric decât să stea afară, pe coridoare bine luminate.

La școală, ni se dă impresia falsă că oamenii de știinţă au urmat un drum drept către întrerupător. Există o programă unică, o singură metodă corectă de a studia știinţele și o singură formulă potrivită, graţie căreia se obţine răspunsul corect la un test standardizat. Manualele cu titluri alese, precum Principiile fizicii, dezvăluie ca prin minune „principiile“ pe 300 de pagini. Apoi, o figură cu autoritate urcă la pupitru să ne expună „adevărul“. Manualele, explica fizicianul teoretician David Gross în cadrul discursului său de primire a Premiului Nobel, „ignoră adesea numeroasele căi alternative pe care au rătăcit oamenii, numeroasele piste false pe care le‑au urmat, numeroasele idei greșite pe care le‑au avut“.

Învăţăm despre„legile“ lui Newton ca și cum acestea ar fi fost rodul unei revelaţii divine de seamă sau al unei străfulgerări de geniu, și nu al anilor în care le‑a explorat, revizuit și modificat. Legile pe care Newton nu a reușit să le formuleze – îndeosebi experimentele lui de alchimie, care își propuneau să transforme plumbul în aur, dar care au eșuat lamentabil – nu sunt incluse în povestea unidimensională spusă la orele de fizică. În schimb, sistemul nostru de educaţie preschimbă poveștile de viaţă ale acestor oameni de știinţă din plumb în aur.

Ca adulţi, nu reușim să depășim această condiţionare. Credem (sau ne prefacem a crede) că există un singur răspuns corect la orice întrebare. Credem că acest răspuns corect a fost descoperit deja de o persoană mult mai inteligentă decât noi. Prin urmare, credem că răspunsul poate fi găsit printr‑o căutare pe Google, descoperit în cel mai recent articol, intitulat „Trei trucuri pentru mai multă fericire“, sau primit de‑a gata din partea unui autoproclamat life coach.

Iată care este problema. Răspunsurile nu mai reprezintă un bun rar, iar cunoașterea nu a fost nicicând mai ieftină. Până când reușim să deslușim faptele – până când Google, Alexa sau Siri ne oferă răspunsul căutat – lumea merge mai departe.

Firește, răspunsurile nu sunt irelevante. Trebuie să cunoașteţi unele răspunsuri înainte de a putea începe să adresaţi întrebările adecvate. Însă răspunsurile slujesc pur și simplu ca rampă de lansare pentru descoperire. Ele constituie începutul, nu sfârșitul. Aveţi grijă dacă vă petreceţi timpul căutând răspunsurile corecte pe o cale dreaptă către întrerupător. Dacă medicamentele pe care le produceţi ar avea un efect incontestabil, dacă clientul dumneavoastră ar fi sigur că va fi achitat în instanţă sau dacă roverul vostru ar amartiza fără doar și poate, slujbele voastre nu ar exista.

Capacitatea noastră de a valorifica la maximum incertitudinea este cea care generează cea mai mare valoare potenţială. Ar trebui să fim stimulaţi de curiozitate, și nu de dorinţa unui catharsis rapid. Acolo unde se sfârșește certitudinea, începe progresul. Obsesia noastră pentru certitudine mai are un efect secundar. Distorsionează felul în care privim lumea, printr‑o serie de oglinzi de carnaval numite cunoscute Necunoscute.

Articolul conține fragmente din cartea Gândește ca un astronaut de Ozan Varol, volum apărut la Editura Litera în 2021.

Citește și:

Dumitru Prunariu: “În imponderabilitate, trebuie să-ți atingi capul ca să te asiguri că e încă acolo”

Chip Bergh, președintele Levi Strauss: „Nu există eșecuri, doar lecții”

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Bill Gates își atribuie succesul acestor 3 abilități

OAMENI THRIVE//

Cum și-a regândit Michael Bublé viața și cariera după boala fiului său

SELF-IMPROVEMENT//

Ce m-a învățat bunica mea despre puterea familiei

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.