SELF-IMPROVEMENT//

Este COVID-ul noul stigmat social?

Cum s-a transformat rapid o boală care ne amenință pe noi toți într-o sursă de rușine.


În următoarele 3 minute vei afla:

– În ce fel jocurile copiilor reprezintă un reper sigur pentru agenda socială.
– Cum pot conviețui teama și empatia.


În spatele blocului unde stau, încă mai ies copii la joacă. Atunci când am fereastra deschisă, îi aud (întâmplător, îmi place zarva lor, îmi dă un sentiment de bine). Spre surprinderea mea (relativă, admit), am descoperit că, în arsenalul de săgeți lingvistice pe care și-l trimit, au intrat câțiva termeni noi: Covidele, Sticluța cu COVID (referire la jocul Sticluța cu otravă) și așa mai departe.

Mi-am amintit momentul când au apărut zvonurile că Andreea Esca ar avea COVID. Unii colegi de breaslă spuneau că informația e corectă și ne întrebam de ce nu face o declarație publică (este o persoană cu credibilitate, ar fi confirmat existența virusului și poate convingea câțiva oameni din tabăra celor care nu credeau în existența lui să respecte indicațiile OMS etc). La câteva zile, Andreea a dat un interviu în care a vorbit despre lupta familiei sale cu boala, iar valul de hate și public shaming care a urmat a dovedit că a avut dreptate să tacă o vreme, să-și dea timp să depășească momentele critice. Dar nu bănuiam că ar putea fi atacată pentru că a contactat un virus (în plină pandemie!) sau acuzată că se supune unor interese oculte.

Așa cum nu am văzut oameni atacați public că au răcit sau că au rinită alergică. 

În aprilie, la știri apărea cazul unei asistente medicale din Galați, unul dintre cadrele medicale din prima linie: lucra la Spitalul de Boli Infecţioase din localitate, unde sunt trataţi pacienţii cu coronavirus. Vecinii au umilit-o, au aruncat cu clor pe ușa apartamentului, iar patronul de la magazinul din proximitate nu i-a permis accesul în magazin și a sesizat poliția. Să ne înțelegem, asistenta NU era diagnosticată cu COVID, ci doar era cadru medical din prima linie (precum cadrele medicale pe care britanicii le aplaudau săptămânal în lockdown). 

În august, scriitoarea Petronela Rotar anunța pe pagina sa de Facebook că a trecut prin boală: pe lângă mesajele firești de susținere, a apărut și un mesaj care o acuza că vrea atenție și că, probabil, povestea este doar una inventată (?!). Jamila, autoarea vlogului culinar JamilaCuisine, mărturisea, într-o postare publică: ”Au ştiut foarte puţine persoane, pentru că îmi era groază de ceea ce vor crede ceilalţi. Văzusem cu ochii mei hate-ul de care au avut parte alte persoane publice când au anunţat acelaşi lucru. (…) Am vrut să fac publică infectarea mea, pentru că vreau ca oamenii să înţeleagă că nu e o ruşine. Orice se poate infecta, iar virusul nu alege. Nu îi trataţi pe bolnavii de COVID că pe nişte ciumaţi, pentru că nu e cazul”. 

Noul păduche din Noul Normal

De ce ar ajunge o societate să-și blameze membrii pentru că au o boală contagioasă? 

De teama de a nu se infecta la rândul lor: teamă rațională, dar contracarată de măsurile de prevenție.

Din neîncredere? În semeni, în sistemul care trebuie să ne sprijine (iar aici sunt carențe mari nu doar în România, ci în întreaga lume, având în vedere situația cu care ne confruntăm). 

Și, poate, din cauza unei comunicări deficitară: de fapt, nu știm foarte clar ce ar trebui să facem în cazul în care bănuim că am putea avea COVID. Ne este garantat dreptul la servicii medicale, dacă spitalele nu mai au locuri, la concediu medical? Ce fac persoanele care funcționează fără contract de muncă? Avem garanția că un bolnav cu formă ușoară se va autoizola la domiciliu sau ar putea fi chiar femeia care refuză să poarte mască la metrou?

Nevoia de timp și de măsuri clare

Cum normalizăm boala, cum o integrăm în sistemul nostru social, fără să-i transformăm pe cei care trec prin ea în ”ciumații” sau ”păduchioșii” anului 2020 și, poate, ai următorilor ani? Cum ne vom simți dacă cineva drag va trece prin boală și va primi aceste etichete? Este prăpastia între empatie (încredere, solidaritate, rațiune) și teamă (suspiciune, convingerea că mie nu mi poate întâmpla) atât de adâncă încât ne separă definitiv, sau vom construi, ușor, ușor, un pod care să le conțină pe ambele (empatia și teama), însă nu în antiteză, ci într-o continuitate firească, într-o evoluție de care avem aprigă nevoie acum? Este rușinea de a avea COVID tipică doar țărilor unde lucrurile par să nu fie deloc sub control? Colegul nostru din Grecia spune că la ei în țară este mai degrabă invers: cine trece prin boală primește susținere și capital de imagine (în cazul persoanelor publice). 

Toate aceste întrebări sunt cuprinse în analiza pe care Diana Vasiliu, psihoterapeut, a făcut-o pentru Thrive Global:

 „Ai păduchi!”. Pe vremuri, asta era o jignire supremă între copii. Între timp, păduchii au fost scoși de sub incidența stigmei, copiii zilelor noastre mai curând distrându-se pe tema lor, decât folosindu-i ca armă a rușinii. 

Arc peste timp, anul de grație 2020 – COVID. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


„Ai COVID!”, „Am să dau cu COVID în tine!”, „Gigel are Coviiiiiid!” sunt doar câteva dintre injuriile vremurilor în care trăim. A avea COVID este rușinos? Obișnuiesc să am încredere în ce ne arată copiii, deoarece ei extrag cu maximă acuratețe tot ceea ce mediul în care cresc emană, cu sau fără cuvinte. Așa cum terapeuții de copii știu, copilul întruchipează simptomul familiei din care vine. La scară macro, poate că tot copiii ne pot spune, prin jocuri, expresii și felurite cimilituri, cu acuratețe, despre societatea în care trăiesc. Așa încât, dacă privim prin ochii lor, a avea COVID este ceva rușinos. Întrebarea este: de unde această percepție? Cum de s-a ajuns la ideea că a avea o boală este ceva rușinos? 

Pentru a înțelege acest fenomen, o paralelă pe care o putem face în privința rușinii de boală este cea cu bolile venerice. Și acolo, ca și în cazul păduchilor, se presupune că necazul cu pricina este cauzat de o nerespectare a unor coduri: morale, de igienă sau… ambele. Ai făcut ceva ce n-ar fi trebuit făcut! Sau, dimpotrivă, nu ai făcut ceva ce ar fi trebuit făcut. Imprudența se pedepsește. Boala în sine nu e suficientă, oprobriul usturător vine peste suferința fizică și garnisește totul cu o porție generoasă de rușine. 

Pe fondul taberelor puternic polarizate – cei care cred (și respectă măsurile de siguranță) și cei care nu cred (și deci nu respectă măsurile de siguranță) – s-a conturat ideea că îmbolnăvirea cuiva care nu urmează cerințele autorităților științifice este o consecință logică și firească. În plus, ea este în acord cu un univers bine structurat, care are sens: ai greșit, există o consecință! Sau ești de-a dreptul pedepsit, în funcție de cât de aprigă e instanța autorității din interiorul fiecăruia. Și totuși…

În multe dintre postările de pe Facebook în care se relatează îmbolnăviri cu SARS-COV2 se strecoară un iz de confesiune: „Noi suntem dintre cei care au respectat cu sfințenie regulile!”, „Eu chiar am fost catalogată drept exagerat/ă”, „Credeți-mă pe cuvânt, din martie dezinfectăm tot, nu am ieșit din casă, nu am mers în vacanțe, am fost foarte cuminți!“. Urmarea este universal valabilă: ȘI TOT NE-AM INFECTAT!

Postările cu pricina par a dori să tragă un semnal de alarmă pentru cei care nu respectă regulile și care, prin comportamentul lor, contribuie la infectarea celor care se străduiesc să fie responsabili. Totuși, în ciuda acestei raționalizări bine construite, în multe dintre aceste mărturisiri întâlnim și tentative de scuze: „Am lăsat garda jos”. Întorcându-ne la copiii care nu au arta raționalizării încă dobândită, ei spun pe șleau ceea ce adulții acoperă prin apărări sofisticate: e rușinos să ai COVID! De ce? Putem specula: pentru că nu te-ai ferit destul, pentru că nu te-ai spălat destul, pentru că nu te-ai dezinfectat destul, pentru că nu ai purtat mască (în mod corect) destul, pentru că nu ai crezut destul, pentru că…, pentru că…, pentru că. 

Paradoxal, atunci când un fapt este larg răspândit, el devine „normalizat” – cum ar spune psihologii, fiind NORMAL ca într-o pandemie cu un virus atât de contagios să te îmbolnăvești, la un moment dat, chiar dacă ai făcut multe pentru a preveni sau pentru a întârzia infectarea. Mai mult, cu cât un lucru este mai vizibil, cu un grad de normalizare crescut, cu atât rușinea aferentă tinde să scadă. Astfel încât, dacă a fi bolnav de COVID este acum ceva rușinos, înseamnă că încă suntem la început. Poate abia atunci când copiilor și deci nouă, tuturor, nu ni se va mai părea jenant să ai COVID, fiind și el o întâmplare nefericită ca oricare alta, vom putea spune că povestea asta se apropie de sfârșit. Dar până atunci, mai avem de îndurat. Poate, totuși, cu ceva mai puțină rușine”.

Citește și:

Haosul provocat de COVID-19: cum să-ți protejezi sănătatea mintală

10 moduri prin care pandemia ne-a schimbat viața pentru totdeauna

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Cum va arăta lumea după 15 mai? Exercițiu de imaginație

SELF-IMPROVEMENT//

De ce ne comportăm ca și cum pandemia s-a terminat?

OAMENI THRIVE//

Delia Robescu, jurnalist și instructor de yoga: ”Bunătatea mi se pare cea mai de preț calitate umană”

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.