SELF-IMPROVEMENT//

Divorțul nu e un capăt de drum!

În teorie, știm cu toții că divorțul este o traumă, similară din punct de vedere psihologic cu decesul cuiva drag.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum înveți despre tine că poți mai mult decât credeai.
– Cine te poate scoate la liman, când viața se transformă în furtună.


În practică, nimeni nu știe cum arată, cum se simte sau, cel mai important, cum se gestionează durerea eșecului. Pentru că asta este de fapt divorțul, din orice unghi am privi. Un eșec în viața personală și socială, care vine la pachet cu vinovăție, rușine, furie și tot “platouașul” de emoții care ne invadează și pe care nimeni nu ne învață să le îmblânzim. Că doar niciun om zdravăn la cap nu merge la primărie cu intenția de a divorța peste-un număr de ani. 

Ca un copil provenit din părinți divorțați ce sunt, nu am pus niciodată divorțul pe lista mea de opțiuni. Credeam că orice problemă poate fi rezolvată prin comunicare și voință și, cumva, în sufletul meu, eram tributară atât de înrădăcinatului “de dragul copiilor”.  Consideram că fiica mea merită să aibă familia pe care eu n-am avut-o și eram dispusă să merg până-n pânzele albe. 

Asta în teorie, pentru că practica mi-a dat puternic cu tifla peste nas și mi-a arătat că personalitatea mea puternică nu acceptă compromisuri și jumătăți de măsură. Am trăit timp de 17 ani într-o relație frumoasă, armonioasă și 13 într-o căsnicie echilibrată, cu bune și rele. Am făcut greșeli, unele grave, dar le-am mărturisit, am mers pe asul comunicării și în vârful bățului cu una din valorile cele mai de preț pentru mine: sinceritatea. Am dat și am primit, am plâns și am râs, am adunat amintiri, mai mult frumoase, am depășit dureri, am pus cărămizi, am mai și dărâmat, ca tot omul. 

De la unicorni la abis

Am crezut cu tărie în „până la adânci bătrâneți”,  care s-au transformat brusc în „până pe 13 martie 2019”. Ziua din care familia, în forma pe care o cunoșteam eu până atunci și de care țineam cu dinții ca de un tablou perfect, a încetat să mai existe. Și tot ceea ce era atașat ei, cel mai concret fiind blogul meu de succes, pe atunci pisicapesarma.ro, acum ioanamarinescusima.ro, care era blog de parenting și familie, desigur.  

Iminența separării, aflată total fără preaviz, m-a aruncat dintr-o lume cu elefănței și unicorni roz într-un abis în care nu mai știam când e zi sau noapte, dacă am mâncat sau nu și dacă mai prind a doua zi. De fapt, eram aproape convinsă că nu mai există niciun motiv pentru care să trăiesc, atâta timp cât visul de care ținusem cu dinții se destrăma, iar eu părea că am eșuat grav.  

Apoi, am ridicat capul, mi-am privit fața plină de lacrimi și s-a arătat primul motiv. Doi ochi de fetiță în corp de femeie de 38 de ani, care priveau speriați la viitor și cereau o nouă șansă. Am întors privirea și mi-am văzut copilul, debusolat și confuz, exact cum fusesem eu la vârsta ei, când aflam că părinții mei se despart. Am realizat atunci că poate nu reușisem să-i dau familia pe care n-am avut-o, dar îi pot oferi suportul emoțional și confortul pe care eu nu le-am simțit la vârsta ei și pot face din durerea amândurora o experiență de învățare, fără a anula trauma, care, probabil, făcea parte din lecția mea și a ei de viață. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Un puzzle refăcut bucată cu bucată

Din momentul în care am decis că n-o să mor, am descoperit în fiecare zi o femeie pe care nu o cunoscusem până atunci. Niciodată nu am crezut despre mine că sunt puternică, dar am aflat că sunt mult mai mult decât atât. Am refuzat să ajung “pe pastile” și am ales să-mi reconstruiesc, bucată cu bucată, identitatea și viața. 

Am ajuns,  în zece zile, de la stadiul de căutat chirie la a desface ultimul pahar în casa care ne-a fost cămin timp de un an. Am împachetat și cărat cutii singură, am învățat lucrurile de bază despre ce se poate strica la o mașină, mi-am depășit toate barierele de șoferiță, de la condus cu mașina închiriată în Grecia, 400 de km exclusiv pe serpentine, până la condus noaptea, pe Valea Oltului, pe ploaie torențială. Am făcut terapie cât pentru șapte vieți, am mers la grupul de suport pentru divorț,  în tabere și retreat-uri de dezvoltare personală, am urmat cursuri de terapii alternative, am lucrat cu energii, comunicare non-violentă, metode de vindecare inovatoare. 

Am tras cu dinții de fiecare dată când am căzut și nu m-am mai lăsat niciodată să ating abisul. Am luat fiecare experiență așa cum venea, am trăit fiecare durere, am urlat, am trântit, am plâns până n-am mai avut lacrimi, dar am și râs, am învățat să mă bucur, să primesc, să trăiesc. Am jonglat cu propria suferință, ca să-i pot fi alături fetei mele și am descoperit în mine mama care mi-aș fi dorit să fiu de la început. De fapt, dacă este un lucru pentru care să-i fiu recunoscătoare divorțului este că m-a făcut o mamă mult mai tolerantă, mai relaxată și mai apropiată de nevoile propriului copil. În timp ce lucram cu mine, dar și pentru că am interacționat cu foarte multe persoane aflate în situații similare, am descoperit cât de mult îmi place să lucrez cu oamenii, mi-am luat atestatul de consilier de dezvoltare personală și m-am aplecat mai mult spre cunoaștere și auto-cunoaștere. Am devenit, din participant, asistent în cadrul grupului de suport după divorț și mi-am descoperit în fiecare zi o nouă super putere.

Pe cont propriu

Pandemia m-a prins cu iluzia că sunt bine și m-a trântit, încă o dată, la pământ. Cu câteva zile înainte să intrăm în lockdown, am aflat că angajamentul care îmi asigura traiul urma să se termine prematur, iar statul în casă a readus pe scenă rănile neînchise, furiile neurlate, cuvintele nespuse. A fost un carusel din care am reușit din nou să ies, tot cu efort și tot singură, pentru că dacă este ceva ce am învățat în acești doi ani este că nimeni nu poate face în locul tău. Nici prietenele bine intenționate, nici mama plină de iubire, nici măcar terapeuții experimentați. Tu ești singurul care se poate scoate la liman pe orice furtună și în orice condiții. Cu o mână împingi barca și cu alta te tragi de guler dacă e nevoie, dar ești pe cont propriu. 

Credeam că 2019 a fost anul meu greu și mai rău nu se poate, dar 2020 mi-a dovedit că e bine să nu subestimezi dimensiunea greului. Spre deosebire de anul anterior, în anul de grație dominat de COVID-19, eram cu lecțiile făcute și știam pașii. Am continuat terapia, lucrul cu mine, am acceptat și nu m-am mai împotrivit la nimic, doar am lăsat să treacă și am așteptat, pentru că știam că va fi bine.

Așa cum știu și acum, când sunt pusă în fața unei noi provocări, aceea de a porni de la zero un concept total nou, acela de coaching, dezvoltare și vindecare prin flori și un business atașat lui. Da, eu, o mamă singură, cu o gândire total nepragmatică, îmi asum riscul de a porni pe cont propriu. Nu e pentru prima dată: diferența este că acum mă bazez doar pe mine. Am învățat,  la 40 de ani, să mă descurc singură, fără plase de siguranță, fără o “jumătate” care să mă completeze. Am descoperit că eu sunt un întreg perfect, care n-are nevoie decât să se vadă, să se valorizeze și să se iubească, iar restul va veni de la sine.

Citește și:

Trauma divorțului pentru cei doi parteneri

Cum ajungem de la iubire la divorț?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Cine are grijă de tine la divorț?

SELF-IMPROVEMENT//

Trauma divorțului pentru cei doi parteneri

SELF-IMPROVEMENT//

Cum ajungem de la iubire la divorț?

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.