SELF-IMPROVEMENT//

Dincolo de ordine. Alte 12 reguli de viaţă de Jordan B. Peterson

Descoperă o carte celebră și 12 principii salutare, axate pe modul în care putem face față greutăților inevitabile născute din dorința noastră de a impune ordinea în lume.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Care sunt regulile de viaţă pe care le putem adopta pentru a trăi cu sens între ordine şi haos.
– Ce soluţii putem găsi în faţa absurdului existenţei şi de ce ne atrag mai degrabă obiectivele care ne provoacă dificultate.


După bestseller-ul 12 reguli de viaţă. Un antidot la haosul din jur, scris de Jordan B. Peterson, Editura Trei a publicat recent continuarea volumului, cu titlul Dincolo de ordine. Alte 12 reguli de viaţă. Autorul este, aşa cum anunţă coperta, citând din New York Times, „cel mai influent şi mediatizat intelectual al momentului din lumea occidentală”. Peterson, psiholog clinician, profesor la Harvard şi la Universitatea din Toronto, a devenit în ultimii ani o vedetă media, cu milioane de vizualizări ale videoclipurilor sale de pe YouTube. Notorietatea lui a început în 2016, când s-a pronunţat public împotriva obligativităţii folosirii pronumelor neutre ce ar avea scopul de a nu ofensa persoanele transgender.  

Controversa care-l însoţeşte este pe măsura notorietăţii sale, criticii lui etichetându-l ca fiind conservator, cu o mentalitate tradiţional-patriarhală, anti corectitudine politică. Majoritatea ideilor din prima carte menţionată mai sus se încadrează, din punctul meu de vedere, în aceste etichete. Acesta este şi motivul pentru care numeroşi angajaţi ai editurii Penguin Random House Canada au protestat în momentul în care au aflat că editura se pregăteşte să publice noua sa carte, discutată în cele ce urmează.

După cum descrie pe larg în Uvertură, cartea a fost scrisă într-o perioadă plină de suferinţă pentru el şi familia sa, fiica şi soţia confruntându-se cu grave probleme de sănătate, iar el cu o dependenţă gravă de benzodiazepină. Poate pe de-o parte din acest motiv, poate datorită confruntării dintre ideile sale şi cele ale criticilor lui, această nouă carte este, din punctul meu de vedere, mult mai echilibrată, mai nuanţată şi mai bogată în sensuri decât prima. Astfel, faţă de prima carte, autorul adresează pericolul unei ordini prea rigide, capcana pe care o reprezintă căutarea cu orice preţ a siguranţei şi valoarea pe care haosul o poate avea pentru noi, atât din punct de vedere individual, cât şi al structurilor sociale.

Regula I. Nu denigra cu uşurinţă instituţiile sociale sau realizările creative.

Dacă în prima carte autorul era un adept al respectului faţă de reguli şi faţă de importanţa instituţiilor sociale, aici spune că înţelegerea şi acceptarea regulilor este primul pas, esenţial, într-adevăr, dar care este indicat să fie urmat de modificarea creativă, cu sens, a regulilor introiectate, astfel încât ele să corespundă condiţiilor aflate în permanentă schimbare: „Fiecare regulă a fost cândva un act creator, care a încălcat alte reguli. Fiecare act creator, autentic în creativitatea sa, are şanse să se transforme, cu timpul, într-o regulă utilă. Interacţiunea vie dintre instituţiile sociale şi demersul creativ este cea care menţine lumea în echilibru, pe linia subţire dintre prea multă ordine şi prea mult haos” (pagina 65).

Regula II. Imaginează-ţi cine ai putea fi şi apoi ţinteşte neclintit în direcţia aceea. 

În acest capitol, autorul vorbeşte despre modul în care suntem, fiecare dintre noi, eroii propriilor vieţi, capabili, prin acţiunile noastre, să transpunem ceea ce este doar potenţial în material, în concret. Ilustrează această idee folosind mituri, poveşti biblice, elemente alchimice şi fragmente din Harry Potter, deoarece, spune el, „Poveştile devin de neuitat când comunică moduri de existenţă sofisticate – probleme complexe şi soluţii la fel de complexe – pe care le percepem, în mod conştient, în fragmente, dar nu le putem articula pe deplin” (pagina 71). 

În această călătorie suntem atraşi irezistibil de anumite fenomene: „Fenomenele care ne captivează („fenomen” vine din cuvântul grecesc phainesthai, „a apărea sau a fi adus la lumină”) sunt ca nişte lămpi de-a lungul unor cărări întunecate: sunt parte a proceselor inconştiente dedicate integrării şi continuării dezvoltării spiritelor noastre şi creşterii noastre psihice. Nu tu alegi ceea ce te interesează, ci invers. Ceva se manifestă în întuneric ca fiind captivant, pentru care merită să trăieşti” (pagina 81). Nu este o călătorie lipsită de pericole, iar autorul vorbeşte despre înfruntarea balaurului sau a şarpelui, ca simbol al părţii întunecate din noi, unde putem primi însă ajutorul păsării pheonix, „acel element al personalităţii umane individuale care trebuie să moară şi să se regenereze, pe măsură ce învaţă, dureros, prin experienţa adesea tragică ce distruge certitudinea anterioară, înlocuind-o mai întâi cu îndoiala, şi apoi – când este înfruntată cu succes – cu o cunoaştere nouă şi mai cuprinzătoare” (pagina 96).

Regula III. Nu ascunde în ceaţă lucrurile nedorite. 

În acest capitol, autorul vorbește despre importanța de a ne înțelege pe noi înșine, de a încerca să ne vedem cât mai bine motivațiile, temerile și dorințele și de a încerca să le comunicăm celor din jur într-un mod cât mai clar, mai autentic și mai non-defensiv. Este un demers dificil, spune el, din mai multe puncte de vedere. Un motiv ar fi că, așa cum a arătat psihologia, „personalitatea umană nu este unitară. În schimb, ea constă dintr-o cacofonie haotică şi fragmentată de instanţe, care nu cad întotdeauna de acord, iar uneori nici măcar nu comunică între ele” (pagina 109). Un alt motiv este acela că identificarea a ceea ce ne dorim presupune şi conştientizarea dureroasă a faptului că e posibil să eşuăm în a obţine acel lucru, cu alte cuvinte a şti înseamnă a spera, iar speranţele se pot nărui. Un al treilea motiv este că acest proces este unul foarte dificil: „E nevoie de cea mai pură dintre motivaţii („lucrurile trebuie făcute mai bune, nu mai rele”) pentru a o face cum se cuvine.” (pagina 118)

Regula IV. Observă că oportunitatea stă ascunsă acolo unde s-a abdicat de la responsabilitate. 

Dat fiind faptul că suntem dureros de conştienţi de existenţa viitorului, nu putem urmări doar fericirea de moment, fără să ţinem cont de consecinţele pe care faptele noastre le au pentru eul nostru viitor şi pentru ceilalţi, spune autorul. Mai degrabă decât urmărirea facilului, a ceva ce poate fi obţinut cu uşurinţă, ne atrag obiectivele care ne provoacă dificultate şi despre care ştim în adâncul nostru că sunt cele corecte, iar încercarea de a le atinge este ceea ce poate constitui sensul unei vieţi: „ceea ce te cheamă afară, în lume – spre destinul tău – nu e uşurinţa, ci lupta şi conflictul. Este controversa amarnică şi interacţiunea letală a contrariilor. Este probabil (şi nu poţi ocoli asta) ca aventura vieţii tale să-ţi provoace frustrare, dezamăgire şi nelinişte, când dai ascultare chemării conştiinţei, îţi asumi responsabilitatea şi te străduieşti să te îndrepţi pe tine şi să îndrepţi lumea. Dar acesta este locul unde e de găsit sensul profund care te orientează şi te adăposteşte” (pagina 145).

Regula V. Să nu faci ceea ce urăşti. 

În momentul în care suntem constrânşi să facem ceva ce contravine principiilor noastre, avem datoria faţă de noi înşine şi faţă de societate să ne opunem, în ciuda presiunii exterioare şi în ciuda faptului că este foarte posibil să pierdem beneficiile pe care le aveam: „Acea respingere a vocii interioare – acea trădare a sufletului – este cu adevărat premisa pentru a efectua o activitate contraproductivă, absurdă sau fără rost; pentru a te angaja în înşelăciune şi a-ţi trăda viitorul sine; pentru a te împăca astfel cu tortura şi abuzul nenecesare (şi a observa în tăcere cum şi alţii suferă acelaşi tratament)” (pagina 160).


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Regula VI. Renunţă la ideologie. 

Din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai problematice capitole, în care păstrează destul de mult din tonul cărţii anterioare. Aici autorul argumentează că pericolul reprezentat de ideologiile totalitare ale secolului trecut, prezis de Nietzsche şi de Dostoievski, poate fi  combătut doar printr-o abordare a evoluţiei la nivel individual. Nu urmărind crearea supraomului lui Nietzsche, ci prin încercarea de a găsi un scop moral pentru propria viaţă, ceea ce se va reflecta apoi într-un bine la nivel colectiv, şi prin încercarea de a rezolva conflictele în interior, confrom teoriilor lui Freud şi Jung, spre deosebire de proiectarea lor pe un adversar, aşa cum, spune autorul, în mod simplist o face ideologia. 

Autorul porneşte de la cele două mari ideologii totalitare ale secolului trecut, nazismul şi comunismul, dar trece apoi şi la celelalte „-isme” ale lumii moderne: „conservatorism, socialism, feminism (şi toate tipurile de „-isme” legate de studiile etnice şi de gen), postmodernism şi ecologism, printre altele.” (pagina 172), pe care le acuză de faptul că prezintă o versiune simplificată, prin urmare distorsionată, asupra lumii, cu pretenţia de adevăr absolut. Aici, din punctul meu de vedere, apar problemele. 

Semnalul de alarmă tras de autor este demn de a fi păstrat în vedere, dar nu este un motiv pentru a renunţa la a explica lumea printr-o teorie sau alta şi nu exclude activismul în numele propriilor valori. Bineînţeles că există un substrat biologic al diferenţelor între genuri, dar asta nu înseamnă că acest lucru nu este, în parte, şi construct social. Bineînţeles că sunt motive mai complexe pentru faptul că există oameni săraci decât lăcomia bogaţilor, dar asta nu înseamnă că nu sunt necesare politici sociale. Bineînţeles că este benefică şi necesară o autoritate competentă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne uităm de ce pentru anumiţi oameni e mai facil accesul la dobândirea competenţelor necesare leadership-ului decât pentru alţii. Bineînţeles că natura poate fi un loc ostil şi că suntem îndreptăţiţi să ne facem viaţa mai confortabilă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne uităm la preţul plătit de alte specii şi de generaţiile viitoare ale speciei noastre. Adoptarea unei poziţii ideologice nu presupune obligatoriu a privi lumea exclusiv din acea perspectivă, ci a face auzită şi o altă poveste decât cea care era până la acel moment cea oficială, iar acest lucru mi se pare extrem de necesar şi de important. Cel mai probabil această intenţie nu se va opri aici, ci, chiar conform teoriilor evoluţioniste al căror adept este autorul, va încerca să devină, la rândul său, discurs dominant, iar asta presupune o confruntare a ideilor la nivel social, nu doar la nivel individual. Lucru care nu cred că poate fi evitat, dar care poate fi făcut în mod cât mai puţin distructiv, iar acesta cred că ar trebui să fie obiectivul nostru la nivel colectiv. 

Regula VII. Munceşte din răsputeri măcar la un singur lucru şi vezi ce se întâmplă. 

Acest capitol se concentrează pe importanţa jocului (în sens restrâns în anii copilăriei şi în sens larg de-a lungul întregii vieţi) în integrarea diferitelor instanţe ale personalităţii, în folosirea atât a cooperării, cât şi a competiţiei şi în găsirea singurului răspuns posibil la nihilism, la lipsa de sens: „După ce lumea socială a forţat copilul să-şi integreze subpersonalităţile multiple, el se poate juca cu alţi copii. După asta el ar trebui să fie pregătit să se angajeze în jocurile mai serioase care alcătuiesc slujbele sau profesiile, cu aşteptările, abilităţile şi regulile lor extrem de bine structurate. El trebuie să le înveţe şi pe acelea şi, când înaintează în vârstă, va deprinde dansul sexelor. (…) Aderarea la acest proces îl va face un adult sofisticat din punct de vedere social, productiv şi sănătos în plan psihic, capabil de adevărată reciprocitate şi, poate, de suspendarea temporară a imperativului reciprocităţii, necesară pentru creşterea copiilor” (pagina 193).

Regula VIII. Alege-ţi o cameră din casa ta şi încearcă s-o faci cât mai frumoasă cu putinţă.

 În acest capitol autorul face o pledoarie pentru a ne menţine cât de mult posibil în contact cu frumuseţea lumii, aşa cum o experimentăm în copilărie şi aşa cum o exprimă, în perioada adultă, arta: „Artiştii sunt oamenii care stau la frontiera transformării necunoscutului în cunoaştere. Ei fac incursiuni voluntare în necunoscut, iau o parte din acesta şi o transformă într-o imagine. (…) Acea zonă de frontieră, unde artiştii transformă mereu haosul în ordine, poate fi un loc foarte dur şi periculos. Trăind acolo, un artist riscă în permanenţă să cadă cu totul în haos în loc să-l transforme. Dar artiştii au trăit dintotdeauna acolo, la graniţa înţelegerii umane. Arta se află în aceeaşi relaţie cu societatea precum e cea dintre vis şi viaţa mentală” (pagina 211).

Regula IX. Dacă vechile amintiri încă te supără, notează-le atent şi complet. 

Folosind exemple din practica sa de cabinet, autorul arată cât este de important să înţelegem experienţele trecute, mai ales pe cele traumatizante, şi să încercăm să învăţăm din ele: „Atât refuzul acelor amintiri, cât şi incapacitatea de a le procesa lasă în memorie o zonă geografică neexplorată, dar activă şi plină de pericole. Este un truism psihologic să spui că un lucru suficient de ameninţător sau dăunător, odată întâlnit, nu poate fi uitat câtă vreme el nu a fost înţeles” (pagina 224).

Regula X. Fă planurile cuvenite şi munceşte asiduu pentru a menţine romantismul în relaţia ta. 

În acest capitol autorul susţine că este necesară identificarea propriilor nevoi şi dorinţe, comunicarea lor către partener într-o manieră cât mai eficientă şi negocierea în caz de conflict, toate acestea fiind, în realitate, extrem de dificile: „N-o să te înţelegi de fiecare dată cu partenerul tău – decât dacă accepţi să fii tiranizat şi să rămâi tăcut (şi chiar şi atunci, te vei răzbuna) -, pentru că sunteţi oameni diferiţi. Nu există armonie perfectă între oameni deosebiţi. Şi nu numai că eşti diferit de partenerul tău, dar ai şi o abundenţă de imperfecţiuni, ca şi el/ea, de altfel. Iar asta nu e totul. Mai e şi faptul că până şi oamenii cu caracter şi bunăvoinţă, atunci când sunt blocaţi într-un cadru matrimonial, se vor lovi împreună de lucruri banale, cotidiene, plictisitoare, tragice şi teribile, pentru că viaţa poate fi şi cu siguranţă va fi, la un moment dat, dificilă până la punctul insuportabilului. (…) Ce anume vă va determina să abordaţi în mod voluntar diferenţele dintre voi şi să stabiliţi un acord autentic, un adevărat consens? Va trebui să negociaţi cu bună credinţă, încontinuu, pentru a ajunge la un soi de acomodare paşnică şi productivă” (pagina 266).

Regula XI. Nu trebuie să-ţi permiţi să devii resentimentar, mincinos sau arogant.  

Dată fiind natura teribilă, terifiantă a existenţei, care ne face să ne confruntăm cu nedreptatea, cu lipsa de resurse şi, în cele din urmă, cu mortalitatea noastră, a deveni cinici, resentimentari sau mincinoşi pare o atitudine de înţeles. Însă, argumentează autorul, prin această atitudine nu facem decât să aducem şi mai mult rău, iar singura soluţie este să facem exact opusul, chiar dacă nu este o soluţie pe deplin eficientă şi este şi foarte dificil de pus în practică, date fiind obstacolele interioare şi exterioare: „Atitudinea corectă faţă de oroarea existenţei – alternativa la resentiment, minciună şi aroganţă – este ipoteza că tu, societatea şi lumea sunteţi suficienţi pentru a justifica existenţa. Aceasta este credinţa în tine, în oamenii din jurul tău şi în însăşi structura existenţei: convingerea că există suficiente motive ca tu să te confrunţi cu existenţa şi să-ţi transformi lumea în varianta ei cea mai bună” (pagina 331).

Regula XII. Fii recunoscător, în pofida suferinţelor tale

Ultimul capitol al cărţii reia ideile capitolului anterior, ducând discuţia şi mai departe, în termenii confruntării dintre bine şi rău. Este uşor, spune autorul, să vedem lumea ca pe un loc al suferinţei şi al răului absolut. Singura modalitate pe care el o vede pentru a ieşi din acest iad este un efort conştient de voinţă pentru a pune în joc, nu într-un mod naiv, ci într-unul asumat, recunoştinţa, curajul şi iubirea: „Aşadar, i-ai putea iubi pe oameni în ciuda limitărilor lor, dar în acelaşi timp îi iubeşti datorită limitărilor lor. Acest lucru merită să fie bine înţeles. Şi asta te-ar putea ajuta să vezi cum recunoştinţa rămâne posibilă. În ciuda faptului că lumea este un loc foarte întunecat şi că fiecare dintre noi are propriile părţi sumbre ale sufletului, vedem în fiecare dintre ceilalţi o combinaţi unică de realitate şi posibilitate care este un fel de miracol: unul care se poate manifesta cu adevărat în lume, în relaţiile pe care le avem şi care sunt bazate pe încredere şi dragoste. Acest lucru este ceva pentru care poţi fi recunoscător într-un mod curajos. Este ceva în care poţi să descoperi o parte a antidotului pentru abis şi întunecime” (pagina 351). 

Citește și:

Cine sunt eu într-o societate traumatizată?

Cum ne putem crește toleranța la incertitudine într-o perioadă a incertitudinilor?

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Cum și-a regândit Michael Bublé viața și cariera după boala fiului său

SELF-IMPROVEMENT//

Ce să întrebi în loc de „Ce mai faci?”

MISIUNE//

Puterea flerului: când îţi vorbeşte vocea interioară, taci şi ascult‑o!

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.