WELLBEING//

Deci care e treaba cu meditația asta de care tot auzim în stânga și-n dreapta?

Esența tuturor meditațiilor este să privești totul ca un martor neimplicat.

În primul an de facultate, nici nu începuse bine semestrul întâi că eu îmi și făcusem doi prieteni buni, pe Dana și pe Mihai, cu care-mi petreceam cea mai mare parte a timpului. Purtam cu ei discuții fascinante despre sensul vieții, despre granițele universului, despre hamburgerii cu ceapă de lângă barul nostru preferat sau despre ultimul videoclip al Madonnei. Dar ei doi mai discutau câteodată între ei și niște chestii care pe mine teoretic nu mă interesau – practic, însă, trăgeam destul de des cu urechea la conversațiile lor.

Pe vremea aia, lecturile mele se învârteau în jurul absurdului și tragismului vieții, nu plecam nicăieri fără o carte de Cioran sau de Eugen Ionescu în buzunar, iar literatura rusă o mâncam pe pâine. Noii mei prieteni citeau „indieni” (cum le ziceam eu cu un dispreț perfect legitim la vârsta de 19 ani) și discutau despre yoga, energii și semnificația ezoterică a cifrei șapte. După ce asistam la discuțiile lor, rămâneam cu sentimentul satisfăcător pentru mine că lecturile astea orientale sunt niște jucării pentru oameni mari, cu care își ocupă ei timpul ca să evite să-și pună adevăratele mari întrebări ale vieții – sau, mai exact, ca să-și poată întoarce privirile de la adevărurile tragice ale existenței. Aveam mereu la mine cuvintele potrivite, mărețe și copleșitoare, cu care să-mi argumentez viziunea fatalistă asupra existenței; le învățasem din cărțile pe care le citeam.

Am ținut-o multă vreme așa, cu disprețul meu față de tot ce însemna spiritualitate orientală. În timpul ăsta, o anxietate care nu mă părăsea aproape niciodată începuse să se transforme în adevărate atacuri de panică – deși pe atunci nu știam să numesc astfel stările mele, nu aveam încă vocabularul necesar. Fiindcă toate astea se întâmplau pe la sfârșitul anilor nouăzeci, iar cărțile de psihologie aplicată abia începeau să apară pe piață

Apoi, în vacanța dintre anul doi și anul trei, am vizitat-o pe Dana în orașul ei natal. În perioada aia, lupta mea cu neliniștile interioare era mai mare ca oricând. Și poate că din cauza asta am acceptat atunci, pentru prima dată, să citesc un fragment din cartea unui indian cu nume neobișnuit și o poză pe coperta patru care nu-mi inspira nimic bun.
Aș putea spune, fără să exagerez, că până atunci n-avusesem niciodată răbdare nici măcar să ascult numele maeștrilor ăstora orientali. Krishnamurti?? Hai, frate… Dacă am ajuns să primesc sfaturi de viață de la unul pe care-l cheamă Krishnamurti… Ramana Maharshi? Cum naiba îi ții minte numele ăstuia și la ce-ți folosește? Pe bune acum… Mai dă-i încolo pe toți, cu înțelepciunea lor placidă, de vaci care rumegă! (Prinsesem ideea asta de la Șestov și-mi plăcea teribil s-o trântesc cu orice ocazie.) Problemele mele sunt reale, acute și profund existențiale. Ce să fac eu cu alde ăștia?! 

În ziua aia, prietena mea venise la mine cu o carte al cărei titlu m-ar fi pus imediat pe fugă, în mod normal: Vijnana Bhairava Tantra. Pe autor îl chema Osho, iar poza lui îl arăta cu o barbă lungă, albă, și cu ochii închiși. Eu n-aveam deloc încredere în oamenii care stăteau cu ochii închiși, fără să asculte muzică. Muzica bună, muzica adevărată se ascultă cu ochii închiși. Dar să stai așa, în tăcere, cu ochii închiși, mai ales de față cu alții?! Cum venea asta? În primul rând mi se părea ridicol. În al doilea rând, oamenii de felul ăsta mi se păreau niște impostori. Voiau cumva să-mi arate trăirile lor profunde? Să lase impresia că se cufundă în nu știu ce adâncuri ale sufletului și că-și iau de-acolo înțelepciunea pe care după aia le-o vând naivilor pe bani frumoși? I-or fi păcălind ei pe alții, da’ nu pe mine. Mă mândream că eram o ființă vigilentă (în realitate, din cale-afară de suspicioasă și neîncrezătoare) și că aburelile yoghinilor și-ale ălora care te îmbie cu meditație ca apoi să-ți spele creierul n-aveau nici o șansă cu mine.

Dar ajunsesem într-un punct din viață în care nu mai credeam în neîncrederea mea. Nu mai credeam în suspiciunea mea. În perioada aia mă îndoiam de mine mai mult decât oricând. Și eram gata să dau o șansă lucrurilor pe care le combătusem dintotdeauna cu mare înverșunare. Printre lucrurile astea se numărau iluminații orientali pe care-i citea prietena mea. Și care, zicea ea, ar fi avut să-mi spună niște lucruri.

Așa că am luat cartea și am citit fragmentul anume pe care mi-l indicase ea. „De aici până aici”, îmi arătase cu precizie, ca să mă asigure că nu era mult de citit și trăgând nădejde, probabil, că în felul ăsta n-o să-mi pierd răbdarea prea tare. Am parcurs rândurile unul după altul, tot mai absorbită, iar când am întors pagina fără să mă pot opri din citit, prietena mea a plecat din cameră, uimită, lăsându-mă singură cu cartea lui Osho.

Trăiam o revelație. Pentru prima dată în viață, cineva mă dusese în spatele scenei și îmi arătase cum se vedeau lucrurile de-acolo. Și făcuse asta în câteva secunde, prin câteva cuvinte. Mă dusese în spatele emoțiilor, în spatele rolurilor mele (habar n-avusesem până atunci că jucasem roluri, că mă identificasem cu ele și că urcasem culmi ale nefericirii și suferinței doar pentru că crezusem cu disperare, cu furie, cu încăpățânare în rolurile mele). Aveam sentimentul că tot ce căutasem vreodată într-o carte, în toate cărțile, tot ce voisem să-mi spună cineva, formula magică prin care aveam să prefac mizeria vieții în lumină curată se găsea între paginile cărții cu coperte roșii pe care o țineam în mâini.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


I-am cerut prietenei mele cartea cu împrumut și așa am ajuns să citesc acel prim volum din Vijnana Bhairava Tantra și să descopăr o lume cu totul nouă. Dacă aș spune că cea pe care o descopeream era lumea interioară, n-ar fi tocmai corect. Fiindcă eram de mult familiarizată cu lumea mea interioară, trăiam intens în ea, mai intens decât majoritatea celor pe care-i cunoșteam. Muzica, filmele artistice, poezia mă aruncau adânc înăuntrul meu, atât de adânc încât uneori regăseam cu greu drumul înapoi. Trăirile mele interioare erau atât de copleșitoare, de incandescente, încât, în general, căutam să le am doar în singurătate: mi se părea indecent să arăt celorlalți niște emoții atât de răscolitoare. Și mă consumau atât de mult, încât în urma lor rămâneam o vreme într-o depresie mocnită.

Așa că nu lumea interioară am descoperit-o citindu-l pe Osho. Ci o lume din spatele lumii mele interioare. Lumea „martorului”, cum îi spune el. Dincolo de lumea exterioară și de lumea interioară mai exista ceva – or lucrul ăsta nu-l știusem eu niciodată. Exista un spațiu neatins. Probabil de-asta se spune că spiritul e imaculat, că el rămâne mereu pur. Fiindcă nimic din tumultul exterior și interior nu ajunge acolo, în acel spațiu – să-l numim spațiul spiritual. Acolo, un fel de entitate neimplicată privește ca un martor la tot ce se întâmplă. Privește situațiile exterioare, privește situațiile lăuntrice – emoțiile, sentimentele de toate felurile, gândurile – ca și cum ar privi un spectacol.

Glossa lui Eminescu a fost singura poezie care mi-a plăcut vreodată cu adevărat dintre poeziile lui (să mă ierte cititorii care-l iubesc pe poetul nostru național, dar așa stau lucrurile și eu nu pot să fac nimic în privința asta). Mesajul ei era exact ăsta – „privitor ca la teatru tu în lume să te-nchipui” – însă nu m-a ajutat decât vag să țin piept lumii și mie însămi. Tot ce citisem vreodată, toată literatura reușise să mă ajute doar până într-un punct. Iar asta nu se dovedise a fi de ajuns. Scutul pe care mi-l dădeau aceste lecturi se dovedea, în ultimă instanță, destul de slab.

Acum însă apăruse în viața mea cineva care-mi arăta limpede, concret, pașii pe care-i aveam de făcut. Pașii ăia se traduceau prin tehnici de meditație. Instrumente efective, care, folosite consecvent – așa cum se folosește orice remediu ca să dea rezultate – duceau la vindecare interioară și apoi la o pace lăuntrică atât de mare cum nu mai cunoscusem vreodată.

Dar lucrul cu tehnicile de meditație nu era ușor. Învățam, extrem de greu și dureros, să mă desprind de tiparele defectuoase ale personalității mele, să las în urmă emoții întunecate și otrăvitoare care ajunseseră să facă parte din alcătuirea mea interioară. Mă simțeam de parcă aș fi desprins un bandaj lipit de multă vreme pe niște răni purulente. Însă, deși tot procesul ăsta era ca și cum aș fi străbătut un iad, știam, cu fiecare pas pe care-l făceam, că mă îndreptam spre ieșirea din acel iad. Iar asta îmi dădea un elan de care uitasem că eram capabilă.

În anul următor mi-am cumpărat toate cele cinci volume din Vijnana Bhairava Tantra și mi-am petrecut vara citind cele 112 tehnici de meditație comentate de Osho. Pe unele dintre ele aveam să le pun și în practică, în lunile alea și apoi în repetate rânduri, de-a lungul vieții.  

Esența tuturor meditațiilor, insista Osho, era faptul de a privi totul ca un martor neimplicat.  „Fii un martor, fii un privitor”. În fiecare zi, căutam să rămân în unghiul de observare al martorului.

Căutam să-mi privesc cu cât mai multă detașare emoțiile, gândurile, stările, relațiile cu ceilalți, fricile, furiile, accesele de pesimism și descopeream în felul ăsta cât de automate erau ele, cum apăreau ca la un semn și se înlănțuiau aproape mereu în același fel. Înăuntrul meu erau niște trasee bătătorite, iar emoțiile mele urmau acele trasee. Stările mele nu erau nici pe departe atât de spontane pe cât le crezusem. Și nici măcar nu erau atât de „ale mele”. „Așa sunt eu și cu asta basta”, zisesem pe vremuri, „o fire excesivă, câteodată tristă fără motiv, altădată exaltată, ba așa, ba pe dincolo”. Aflam acum că „eu” eram alcătuită dintr-o sumedenie de trasee interioare stabilite prin ani de repetări ale acelorași emoții rezultate din aceleași situații exterioare. Mediul familial, mediul social imediat îmi modelaseră o „fire” care acum se dovedea surprinzător de maleabilă sub acțiunea subtilă, dar necruțătoare a meditației. 

Identitatea mea începea să se dezintegreze, iar dezintegrarea asta era simultan un blestem și o binecuvântare pentru mine. Era un rău necesar, care avea să ducă la ceva mai bun decât orice cunoscusem vreodată până atunci.  

Treptat, am început să înțeleg că identitatea noastră (faimosul ego despre care citim în cărțile de spiritualitate orientală) e un fel de corset în care ne-am închis demult și din care ne e frică să mai ieșim. Sună paradoxal (chiar este paradoxal), dar oricine a stat vreodată să analizeze viața a putut să vadă că ea e de foarte multe ori exact așa: paradoxală. Deși suntem captivi în egoul nostru, deși corsetul identității fixe pe care ne-am creat-o e de fapt o închisoare, ne e frică să ieșim din el. Iar asta se întâmplă din cauză că creierul nostru are ca principală sarcină să ne ferească de primejdii (sau de ce percepe el ca fiind primejdii) și să ne țină cu orice preț într-un loc sigur. Chiar cu prețul libertății noastre, chiar cu prețul creșterii noastre interioare. Pe el nu-l deranjează atât de mult faptul că suntem captivi pe cât îl sperie perspectiva de a păși undeva în necunoscut. Cunoscutul înseamnă pentru el siguranță. Dacă n-ai murit până acum trăind așa, înseamnă că e mai prudent să rămâi acolo unde ești. Altminteri, dacă o apuci pe alt drum, cine știe unde ai putea ajunge și ce ți s-ar putea întâmpla?

Creierul nostru a evoluat să ne ajute să supraviețuim. Iar în privința asta își face treaba cu brio. De aceea, să apuci calea mai puțin umblată poate părea ceva împotriva firii, o decizie aproape sinucigașă. Și cu toate astea, așa se produce evoluția în viața noastră. Schimbarea e inevitabilă. Nu poți călca de două ori în același râu, spunea Heraclit. Până când apuci să faci următorul pas, râul e deja altul, apa a curs între timp. Altminteri, dacă n-ar curge, s-ar transforma într-o baltă stătută. Viața curge, împrejurările se schimbă, iar noi suntem nevoiți să ne schimbăm odată cu ele. Așa că modul nostru de a trăi ar trebui să aibă și el o anumită fluiditate. Cum egoul e, de fapt, o solidificare a personalității noastre, a percepției noastre asupra lumii, e nevoie de meditație ca să ieșim din el, din corsetul lui.

Din motivul ăsta important (și din alte motive, la fel de importante, despre care o să scriu poate cu altă ocazie) meditația e lucrul pe care eu, personal, îl recomand mai mult decât orice pe lume. Meditația e un medicament care poate salva vieți. Iar când spun asta, vorbesc în cunoștință de cauză. Și vorbesc nu doar în numele meu, ci și în numele lui Carmen de acum douăzeci și cinci de ani, care, după ce pusese toate întrebările din lume și căutase haotic în toate direcțiile, a avut într-o zi norocul să-i pună cineva în mâini o carte cu coperte roșii.

Citește și:

10 sfaturi care te vor ajuta să practici meditația zilnic

Beneficiile unei practice simple de meditație

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să îți păstrezi echilibrul mental într-o lume haotică

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să-ți faci timp pentru oamenii care contează cu adevărat în viața ta

SELF-IMPROVEMENT//

Iubirea în opt capitole. Un plan pentru a face iubirea să dureze

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.