EFICIENȚĂ//

De ce sunt recunoscătoare experienței de burnout

Cum s-a transformat momentul în care am ajuns la limita puterilor într-o experiență pozitivă.


În următoarele 6 minute vei afla:

– Cum poți suferi de burnout, chiar dacă adori ceea ce faci.
– De ce identitatea ta personală nu trebuie să se identifice cu cea profesională.


Fiecare dintre noi a avut cândva parte de o lecție de viață și are ceva de povestit.

Dacă nu vorbim noi înșine despre lucrurile prin care am trecut, viețile noastre devin ținta judecăților și a comentariilor, etichetarea fiind un comportament absolut firesc pentru specia umană.

Și ceea ce e foarte nostim este faptul că nu e cu mult diferit de discursul negativ care se desfășoară în mințile noastre. Mă refer la gândurile care răsar la trei dimineața, pe când restul corpului ar prefera să doarmă. Sunt acele povești pe care le construim pentru a oferi sens lucrurilor care se petrec, fie în jurul nostru, fie în interiorul nostru, din dorința arzătoare de a găsi un context, astfel încât viața să aibă sens. 

În ceea ce mă privește, în urmă cu trei ani, am ajuns într-un punct în care viața părea să nu mai aibă niciun sens. M-am urcat în mașină să pornesc spre serviciu și m-am trezit că îmi tremurau mâinile pe volan și lacrimile mi se scurgeau pe obraji. Totul… trupul, mintea și sufletul meu ripostau la încercarea de a-mi târî un picior după celălalt și de a continua să merg pe drumul pe care mă aflam. Problema era că, nu numai că acest drum nu mai avea niciun sens, dar îl și respingeam în plan inconștient, în ciuda faptului că mă agățam de siguranța pe care el mi-o oferea. 

Mă legasem cu cătușe de acea siguranță.

De luni de zile organismul meu protesta. Îmi cădea părul. Aveam insomnii. Nu mă mai recunoșteam. Nu mai aveam niciun fel de relație cu mine însămi, relațiile cu ceilalți erau deficitare, nu eram nici persoana (și mai ales nici mama) care-mi doream să fiu. 

Apoi, într-o zi, după 13 ani, am cedat. Prețul pe care-l aveam de plătit era enorm și, sinceră să fiu, mi-a luat aproape trei ani să fiu pregătită să diger și să accept că mi-am permis să ajung în acel punct pe care unii-l numesc, în vremurile noastre, burnout

Nu mă înțelegeți greșit, îmi iubeam serviciul. Asta era una dintre părțile problemei. Îmi plăcea prea mult. Lucram în domeniul vânzărilor și, fără falsă modestie, aș fi putut convinge chiar și un eschimos să cumpere gheață, pe bani mulți. Îmi petreceam timpul vânzând implanturi spinale chirurgilor din Melbourne și învățându-i pe ei și echipele lor să folosească tehnologiile inovatoare care aveau un impact pozitiv asupra vieților pacienților lor. Lucram când lucrau și ei și, în timp, loialitatea mea față de clienți a devenit mai mare decât loialitatea mea față de mine însămi. Eram disponibilă non-stop de 13 ani. Telefonul mobil mă însoțea peste tot. 

Eram acolo pentru nevoile altora, dar nu și pentru ale mele. 

Adrenalina vânzărilor, personalitățile incitante și mediul performant al sălilor de operație… toate mi se potriveau de minune. Aveam succes și acest succes era recunoscut, întărindu-mi comportamentul. Nu era deloc ușor, l-am adus pe lume pe fiul meu în perioada aceea, însă munca era, în continuare, pe primul loc. Băiețelul meu avea două zile, iar eu, în spital, împreună cu un manager, lucram la o strategie de vânzare pentru un nou client. 

M-am întors la serviciu când fiul meu avea șapte săptămâni și, la fel ca multe alte femei, nu am avut nicio problemă în a-mi justifica această decizie. Clienții și compania aveau nevoie de mine, nu exista concediu de maternitate plătit în perioada aceea, așa că am revenit fuga-fuga. 

Așa cum știu mulți dintre cei care lucrează în vânzări, odată cu succesul vin nu numai banii, ci și atenția bruscă din partea organizației care-ți trasează parcursul profesional. 

Cu cât aduci mai mult profit, cu atât ești mai bine privit. Cam în același mod în care e perceput un atlet de performanță. Cu cât câștigi mai mult, cu atât primești mai multă atenție. Asta îți hrănește ego-ul și devine rațiunea ta de a fi. 

În acest context, viața mea personală era din ce în ce mai tulbure. Am trecut de la statutul de femeie căsătorită, la cel de părinte singur al unui copil de patru ani și am început să jonglez cu lista de îndatoriri părintești, cu un singur venit, cu obligativitatea de a răspunde mereu la apeluri și cu programul de operații și nevoile a 20 de chirurgi ortopezi. 

Activitatea profesională devenise unicul lucru din viața mea la care simțeam că mă pricep de minune, piatra mea de temelie. Îmi atingeam obiectivele, aveam parte de recunoaștere, succesul meu era celebrat. O profeție auto-îndeplinită. Pe măsură ce trecea timpul, frecușul zilnic devenea din ce în ce mai greu de tolerat, dar mă străduiam să fac față. Anii treceau și copilul meu făcuse șapte, apoi opt, nouă ani și era întotdeauna primul copil adus la programul de dimineață și ultimul luat de la școală seara. 

Acasă avea parte de o mamă prezentă fizic, dar absentă mental. 

Eu știam să fac bani. Asta era cine eram eu. Asta era ceea ce făceam. Ce altceva aș mai fi putut face? Nu aveam încotro, trebuia să merg înainte. El părea să accepte felul în care se întâmplau lucrurile. Aceasta era povestea pe care mi-o spuneam.

În timp, au început să apară fisurile. Creșteam afacerea, dar nu și pe mine însămi. Mă simțeam mereu împărțită între serviciu și casă și începusem să nu mă mai pot concentra. Mă simțeam de parcă creierul meu nu mai știa când să se oprească. Nu puteam fi atentă la fiul meu mai mult de cinci minute fără să-mi pierd răbdarea. Nu mă puteam concentra nici cât să mă uit la televizor, la o emisiune, darămite să citesc o carte. Nu puteam dormi. Nu puteam să stau locului. 

Dintr-o dată, am început să simt că totul este degeaba și să fac orice îmi stătea în puteri ca să evit acest sentiment. 

Mi-am fabricat scuze care să mă ajute să evit conflictul interior și m-am strunit și mai tare: am devenit mai disciplinată, mai organizată, mai robotică. Oamenii erau, pentru mine, o sursă nedorită de distragere a atenției, nu mă puteam concentra într-atât încât să mă conectez cu alții sau cu mine însămi și am ajuns să mă izolez complet. 

Funcționam ca un robot, până la punctul la care, la birou, am început să mă descriu astfel: ”Dacă vrei să fac lucrurile altfel, va trebui să mă reprogramez”, m-am auzit spunând în timp ce râdeam. Pe biroul manager-ului meu era o ramă foto în care erau enunțate Top 5 puncte forte, printre care era și ”disciplina”. De câte ori le priveam, îmi întăream convingerea că sunt pe drumul cel bun. 

Când îmi amintesc, mă trec fiorii și simt că aș vrea să spulber acea ramă. 

Ritmul și presiunea erau înnebunitoare. Nu voiam să dezamăgesc pe nimeni, asta era identitatea mea, cine eram eu. Trebuia să reușesc cumva să continui. În interior, mă simțeam groaznic, eram neputincioasă și trăiam într-un conflict uriaș… cu mine. 

Din punct de vedere profesional, eram pierdută și complet epuizată. 

Și se vedea cu ochiul liber. Cei din preajma mea erau convinși că sunt pe calea sigură spre a deveni o epavă. Însă nimeni nu mi-o putea spune. Cine ar fi îndrăznit? Riscau să le sar la gât, dacă ar fi îndrăznit. 

Mi-am tot spus că, dacă mă implic atât de mult în acest job, înseamnă că-mi place foarte mult. Iar în momentul în care nu-mi va mai plăcea, va fi cazul s-o pornesc pe alt drum pentru binele meu și al celor din jurul meu. Așa că, după 12 ani, am început să simt că ziua aceea se apropie, dar nu știam când va fi și nici ce va urma apoi. 

Încet, dar sigur, am început să caut răspunsuri la întrebarea ”ce voi face după?”. Am simțit că pot avea încredere într-un coach cu referințe excelente, care mi-a pus la lucru mintea cu o serie de întrebări dure, dar pe care aveam nevoie să le aud. Mi-a dat teme pe care le-am făcut cu multă chibzuință și le-am predat uneori înainte de expirarea termenului. Ea a săpat și mai adânc, întrebările au devenit din ce în ce mai complicate și mai personale și apoi, deodată, s-a făcut lumină. 

Permisesem ca identitatea mea profesională să devină identitatea mea personală și să-mi definească valoarea. Iar în afară de asta, n-aveam nici cea mai mică idee cine sunt, ce contează pentru mine, sau care-mi sunt valorile. Însă ceea ce știam era că nu mai puteam continua așa, deși simțeam că nu prea am încotro. Nu eram încă pregătită. 

Eram mamă singură cu o unică sursă de venit, aveam o ipotecă, tot felul de angajamente și nu aveam deloc încredere că aș fi putut face orice altceva în afară de vânzări. 

Cât de tare mă înșelam…

Întotdeauna avem posibilitatea de a alege și o aveam și eu.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


La scurt timp după ce am avut revelația, bunica mea a suferit un atac de cord și locuia în altă localitate. Avea aproape 100 de ani la vremea aceea și avusese o influență enormă în viața mea. Simțindu-mă fragilă, am vrut să fiu aproape de ea. Am lăsat casa în ordine, mi-am luat un bilet de avion și am pornit către aeroport. Eram deja la jumătatea drumului, când mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul de serviciu pe băncuța din bucătărie, dar aveam telefonul personal la mine, în buzunar. 

După 13 ani, telefonul acela de serviciu devenise un fel de extensie a mâinii mele. Eram disponibilă pentru nevoile oricui, mai puțin pentru ale mele. 

În ziua aceea am decis să amputez această extensie. 

Pentru prima dată, urma să am grijă de mine și nu de toți ceilalți. Cu toate că ar fi trebuit să simt că este un gest iresponsabil, nu am simțit deloc așa. L-am lăsat pe banca din bucătărie, am anunțat că nu-l am la mine și am uitat total de acea parte a vieții mele cât timp am fost plecată. Timpul petrecut cu bunica m-a ajutat să-mi revin. După câteva zile, starea ei s-a ameliorat și pericolul părea să fi trecut. M-am bucurat din plin de orele pe care le-am petrecut doar noi două, în camera ei de spital, iar într-o zi, așa cum îi era felul, a pus punctul pe i și mi-a servit o mostră din înțelepciunea ei fix în moalele capului. 

“Pete, ajunge!”.

Bunica avea dreptate. Îmi ajungea. Nu trăiam o viață, ci supraviețuiam într-un fel care n-avea nicio noimă și care mă făcea foarte nefericită.

Când m-am întors acasă, am revenit la serviciu chiar de a doua zi. Aceea a fost ziua în care mâinile au început să-mi tremure pe volan. Înainte de sfârșitul acelei săptămâni, mi-am depus demisia. 

După 13 ani și jumătate, decisesem să pun capăt acestei cariere. Părea că e singura mea opțiune și părea o alegere corectă. Nu vroiam să mai fac nimic legat de această profesie, nici măcar pentru o clipă, pentru că inima mea nu vroia să mai fiu acolo. Îmi păsa prea mult de clienții și de colegii mei ca să procedez altfel. Nu ar fi fost corect. 

Venise vremea ca eu și fiul meu, care avea deja zece ani, să fim împreună. Aveam amândoi nevoie să ne reconectăm și să învățăm să trăim o nouă viață. 

Dacă ar fi pe cât de simplu sună…

Mi se pare ironic faptul că a trebuit să pun capăt unui capitol din viața mea ca să pot realiza pe deplin impactul pe care acesta l-a avut și diferența pe care a făcut-o în viețile celor din preajma mea. M-am simțit copleșită și uluită de mesajele de sprijin pe care le-am primit când am demisionat și simt și acum recunoștință pentru cei care și-au acordat timp să-și exprime sentimentele față de mine. În momentele în care mi se risipea toată rezerva de încredere în sine, aceste mesaje mi-au validat eforturile și m-au făcut mândră de ceea ce am lăsat în urma mea. 

De la ele s-a aprins și scânteia unui gând. 

Dacă reușisem de-a lungul carierei mele să-i ajut pe colegii mei din vânzări, fără să-mi propun asta în mod clar, în ce fel aș putea exploata această abilitate? Bingo, dezlănțuisem bestia!

Pentru mine, creativitatea este o resursă foarte importantă, una aflată în topul listei mele. Și se pare că apare în cele mai ciudate momente. De exemplu, în timpul unui zbor foarte lung cu avionul. Sentimentul că nu mă pot conecta cu viața mea și cel de responsabilitate mi-au deblocat creativitatea și m-au făcut să simt că pot reconstrui lumea. Acesta este cel mai potrivit mod de a descrie ce am simțit în perioada de după ce am demisionat, pentru că în alte momente nu a fost la cote atât de înalte. 

M-am scufundat în adâncurile sale și ideile au început să țâșnească din interiorul meu, dedicându-mă obsesiv noului meu scop. Tot acest proces a avut un rol terapeutic pentru mine, m-a distras de la drama mea și m-a ajutat să îngrop adânc sentimentul că sunt rătăcită din punct de vedere profesional. Aveam o nouă identitate!

În cel mai scurt timp am lansat un website, m-am trezit cu clienți bătându-mi la ușă și cu nevoia de a mă adapta realității comerciale a unui start-up. Problema era că simțeam că nu este suficient. Sentimentul că sunt pierdută din punct de vedere profesional, cel că nu sunt suficient de bună (care se solidificaseră între timp) erau ca niște vârtejuri care-mi controlau creierul. Peste asta se adăuga stresul financiar generat de faptul că eram singura sursă de venit a casei și că ne bazam integral pe o afacere aflată la început. Și da, deriva era iminentă. 

Mă aflam la o lansare de business, în aceeași încăpere cu vreo 800 de persoane. Încă de la început m-am simțit iritată și aveam probleme de concentrare. O voce stridentă de la masă a fost suficient cât să-mi tragă semnalul de panică, până la punctul la care am simțit că mă sufoc. M-am scuzat și am fugit în parcare, unde m-am trezit că automatul de plată a parcării îmi refuză cardul. Am chemat un Uber, bazându-mă pe același card. Eram blocată în parcare și nu aveam cum să ajung acasă. Mintea mi-a fost asaltată de vârtejuri negativiste. 

Aceea a fost picătura care a umplut paharul. 

Ceea ce a urmat a fost urât, confuz, înfricoșător și cea mai dură lecție pe care am primit-o vreodată în întreaga mea viață. Timp de trei săptămâni, nu am putut să mă descurc singură. Am avut trei persoane de încredere care m-au susținut și m-au adunat de pe jos, bucățică cu bucățică, împreună cu Jo, un psiholog extraordinar, care a lucrat alături de cei trei pentru a se asigura că ei înțeleg pe deplin dezastrul pe care mi-l creasem și că-mi pot oferi sprijinul de care aveam nevoie. 

Am fost diagnosticată cu anxietate cronică, anxietate ce mă însoțise de fapt întreaga viață. 

Fără să-mi dau seama, îmi clădisem o viață menită să mă țină la distanță de anxietate și, în același timp, să-mi aducă și mai multă anxietate. 

Mă agățam de ordine, disciplină și control, lucruri care făceau mai ușoară misiunea de evitare a necunoscutului. Găsisem o slujbă în care succesul operațional se baza pe capacitatea mea de a mirosi riscul (o trăsătură clasică a celor care suferă de anxietate) și eram într-atât de exigentă, încât aș fi putut cu ușurință să o folosesc drept scuză ca să mă deconectez și să mă izolez de ceilalți, pe măsură ce mă simțeam din ce în ce mai inadecvată din punct de vedere social (o altă trăsătură clasică a anxioșilor).

Una peste alta, făceam orice să evit confruntarea cu lipsa relației cu mine însămi. 

Din acest punct am început terapia alături de Jo. Venise timpul să mă privesc în oglinda pe care o evitam de ani și ani și să învăț să mă iubesc și să mă înțeleg așa cum eram. 

Am primit permisiunea de a lua o pauză și am fost instruită ca, timp de trei luni, să las totul baltă și să stau în propria-mi mocirlă. Nu mi s-a permis să-mi construiesc o strategie de extragere din situație, să iau decizii importante sau să fac orice altceva în afară de obligațiile mele de bază – și chiar era o mocirlă. 

La început, nu-mi găseam locul și spațiul mental părea să-mi fie cel mai mare dușman. Tot încercam să-mi găsesc o strategie de ieșire din incertitudine și dădeam proporții catastrofale scenariilor pesimiste – Ce mă fac dacă nu o să-mi dau seama ce vreau să fac cu viața mea? Ce cred ceilalți despre mine? Ce mă fac dacă-mi pierd casa? Sunt o epavă. A trebuit să reușesc să stau în starea aceasta. 

Mi-am găsit o oază de calm în meditație. Am reușit să-mi pun creierul pe pauză, ceea ce mi-a oferit un răgaz, dar am avut nevoie de mult timp până să ajung să mă descurc singură, fără ajutorul cuiva. Vârtejurile de gânduri negative îmi sabotau mintea atunci când am rămas pe cont propriu, distrăgându-mă de la spațiul pe care încercam să-l construiesc. 

Într-o zi, mi-a trecut prin minte să încerc să citesc o carte. Nu aveam nici cea mai mică idee ce mi-ar putea plăcea, dar știam că mă atrage podcast-ul lui Robin Sharma despre auto-control. Îmi dădea speranță și era incredibil de pozitiv. Acela urma să fie punctul meu de pornire. Am reușit să citesc o pagină în prima zi. Până la finalul săptămânii, reușeam să mă concentrez asupra unui capitol pe zi. Curând, am terminat cartea. Nu pare mare lucru, dar pentru mine, a fost o reușită. Ce e și mai important e că mi-a plăcut ce am citit, am simțit că mi se aprinde o scânteie, așa cum mi se mai întâmplase și în alte dăți, însă, de data aceasta, părea ceva sănătos. 

Împreună cu Jo, am lucrat la valorile mele fundamentale și la faptul că viața mea trebuia reconstruită asigurându-mă că le pun pe acestea în față și în centru. Au devenit busola mea în luarea deciziilor. 

Am dezvoltat ceea ce eu numeam ”o politică de excludere bazată pe compasiune”. 

Adică, urma să exclud toate acele lucruri din viața mea care nu se aliniau cu valorile mele, fără resentimente sau judecăți. În egală măsură, urma să explorez toate acele capitole care-mi atrăgeau atenția în sens pozitiv. 

Explorarea aceasta a început să mă readucă la viață. 

Am început să descopăr ce mă energiza – din punct de vedere fizic, mental, emoțional și spiritual și, mulțumită proaspăt îmbunătățitei mele capacități de a mă concentra, am început să pun fiecare piesă la locul ei. 

Gândurile anxiogene au devenit o realitate pe care am învățat să o accept și cu care am învățat să trăiesc, fără să mă mai chinui în permanență să o evit. Eu aveam controlul asupra ei, acum și nu invers. Am învățat cum să le identific și ce e de făcut pentru a-mi gestiona trăirile de-a lungul procesului, înainte să le fac pachet și să le amân pentru altă zi. Mâine sigur va fi mai bine!

Cea mai mare schimbare pe care am simțit-o pe parcursul acestui proces a fost la nivelul abilității mele de a mă conecta cu oamenii. Nu că n-aș fi avut această capacitate în trecut, însă problema era pe cine alegeam să prioritizez în ceea ce privește relaționarea. Fascinată de acest lucru, am început să studiez procesul de comunicare și mi-am propus să încerc să-mi schimb comportamentul în mod conștient, pentru a reuși să-mi îmbunătățesc această abilitate, care este una esențială în viață.

Am preferat să înțeleg în loc să judec, să ascult în loc să vorbesc și, mai ales, să fiu răbdătoare și prezentă. 

Când a venit momentul, împreună cu Jo am început să explorez întrebarea: Care este următorul pas? Ajunsesem, în această etapă, să pot citi câte o carte pe săptămână, îmi plăcea să învăț lucruri noi și eram pregătită să încep să explorez posibile răspunsuri. 

Reflectând acum la experiența prin care am trecut, îmi dau seama că ceea ce am făcut a fost că descoperim la ce mă pricepeam, în funcție de modul în care afectam existența celor din jurul meu. Am început să fac paralele între domeniul meu de activitate și ceilalți și m-am apucat să lucrez la rețeaua mea de cunoscuți. O conversație pe care am purtat-o cu John Bertrand, skipper-ul yacht-ului australian care a câștigat în 1983 America Cup, a făcut să-mi răsară în minte ideea că sunt capabilă să mă schimb și că abilitățile mele sunt transferabile și valoroase în/pentru diferite domenii. 

Aveam nevoie să văd că ceilalți au încredere în mine, pentru a putea avea și eu încredere în mine. 

Asta era tot ce aveam nevoie!

În prezent, povestea merge înainte. Continui să investesc în mine însămi zi de zi. Clienții cu care fac coaching sunt o constantă sursă de inspirație și, de cele mai multe ori, îmi dau seama că-i ghidez să parcurgă cu bine scenarii în care mă aflam și eu cândva. Pasiunea mea pentru abilitatea de a pune în legătură persoane care gândesc la fel, care pot beneficia de pe urma faptului că se cunosc unele pe celelalte a făcut ca numărul cunoscuților mei să crească și să devină o rețea eterogenă de oameni pricepuți în domenii variate, cu experiență, păreri și sfaturi utile, care a înlocuit domeniul meu limitat cu perspective limitate. Efectul acestei schimbări asupra modului în care mă percepeam pe mine însămi a fost unul profund. 

Cât privește următorul capitol, îl trăiesc în prezent. 

Pe măsură ce-mi explorez curiozitățile, scânteile devin din ce în ce mai puternice și-mi dau seama că viitorul sună bine, plin de noi schimbări și că-mi va oferi multe ocazii să pun umărul și să fac o diferență în lume. 

N-aș putea vreodată pune un preț pe tot ceea ce am învățat în ultimii trei ani. Beneficiile și lecțiile de viață care nu pot fi obținute sau dobândite printr-un MBA sunt neprețuite. M-au ajutat să înțeleg ce e important pentru mine și m-au învățat cum să trăiesc o viață proactivă, ghidându-mă după valorile mele supreme. 

Acum sunt o persoană pe care o plac. Una pe care o înțeleg și pe care-mi face plăcere să o scot în lume și să o prezint celorlalți. Mi-e clar ce am de oferit și cred cu tărie că pot să o fac. 

Felul în care mă auto-evaluez nu mai depinde de ceea ce am făcut mai demult în viața mea sau de succes. Izvorăște din interiorul meu, nu din ceea ce am câștigat, din sumele de bani pe care le-am adunat sau din complimentele primite de la ceilalți. 

Tot ce am de oferit din punct de vedere profesional vine dintr-o intenție puternic înrădăcinată de a-i ajuta pe cei pe care aleg să-i servesc. Mă poziționez într-o ipostază de cerere și ajutor, mai degrabă decât într-una de a spune și de a lua. 

Atunci când sunt întrebată dacă-mi lipsesc banii sau călătoriile, răspund că… desigur, sunt și lucruri care-mi lipsesc, însă nu mai am nevoie de ele ca să mă pot simți bine în pielea mea. Acele recompense vor reapărea atunci când le va veni vremea. 

După părerea mea, ele sunt consecința unui obiectiv îndeplinit, a unei vieți profesionale conduse de o intenție – lucruri pentru a căror realizare lucrez. 

Citește și:

7 lecții de viață pe care le putem învăța de la Malala Yousafzai

10 moduri inteligente de a-ți descoperi adevăratul scop în viața personală și profesională

S-ar putea să-ți placă și…

EFICIENȚĂ//

Burnout: o istorie fascinantă

SELF-IMPROVEMENT//

Ce-a fost mai bun în 2019 și ce așteptăm de la 2020

EFICIENȚĂ//

10 cărți pe care să le citești în 2020

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.