WELLBEING//

De ce nu ne putem abține să ne atingem fața?

Pe lângă spălatul frecvent al mâinilor, evitarea atingerii feței este una dintre măsurile cele mai importante pentru a rămâne sănătoși. Mai ales în această perioadă!


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce este atât de tentant să-ți atingi fața.
– Cum să te raportezi la autoritate fără te transformi într-un adolescent rebel.


Ni se spune clar: COVID-19 este un virus foarte contagios, iar atingerea feței este periculoasă. Și atunci de ce, doar scriind despre subiect, simt nevoia irezistibilă să-mi aranjez ochelarii, să-mi masez ochii și, ah, cât de intens: să-mi scarpin nasul. ”Nu te mânâncă nasul!” pare formula sigură să se întâmple exact asta, iar provocarea mea este următoarea: în minutele în care vei citi acest text NU îți atinge fața. Este mai complicat decât pare, iar mecanismul care ne împinge să repetăm atingerile faciale vine încă din viața intrauterină.

Știai că folosim cu toții suzete imaginare?

Cu siguranță ai văzut imagini cu copii în pântecul mamei, la ecografii 3D, în care trăsăturile se disting atât de bine încât ai senzația că te uiți la un film SF. Mulți dintre acești bebeluși își duc mâna la față încă din timpul vieții intrauterine. Obiceiul continuă și după naștere, iar gestul rămâne, inclusiv la maturitate, una dintre cele mai liniștitoare metode la care apelăm când suntem stresați. Ne auto-calmăm prin aceste gesturi mărunte, inconștiente. De aceea este atât de dificil să respectăm indicația specialiștilor de a nu ne atinge fața. Este ca și cum i-ai cere unui copil să renunțe la suzetă exact când are mai multă nevoie de ea. Psihiatrul Carl P. Adatto scria, în 1970, despre un pacient care avea ticul să-și atingă fața, în special gura. Concluzia sa este că acțiunile de coordonare mână-gură sunt esențiale ca să ne hrănim, în timp ce stimulii din zona gurii devin vitali pentru ca nou-născutul să-și dezvolte instinctul de a suge. Și totuși, de ce rămânem cu acest obicei inclusiv la maturitate? 

Psihologul Diana Vasiliu ne explică ce stă în spatele nevoii de a ne atinge fața, nasul și gura: ”Existența umană, din păcate, înseamnă și suferință, iar noi ne întâlnim cu ea încă de la începutul vieții. De cum ne naștem, suntem bântuiți de tot felul de amenințări, care se transformă în angoase. Și pentru că încă nu le putem interpreta, înțelege sau numi, trăirile devin teribile! Ne putem imagina doar ce trăiește un bebeluș când simte că-l năpădesc tot felul de stimuli. În tot oceanul ăsta necunoscut, haotic și bezmetic, există totuși ceva care aduce ordine, pace și, încetul cu încetul, sens. Mai bine zis, cineva. Mama. Mama bebelușului, prin legătura pe care o creează cu el, prin mintea ei proprie pe care și-o pune la dispoziția copilului ei, prin devotamentul cu care se așază în relația cu copilul. Toate acestea se traduc prin gesturile firești de îngrijire pe care o mamă le face față de copilul ei și care reușesc să-l calmeze. Astfel, hrănirea, prin toate senzațiile care o însoțesc, îngrijirea corporală, și ea la pachet cu toate acele senzații plăcute pe care le implică, aduc liniște și pace în sufletul zbuciumat al puiului de om aflat la început de viață. Toate acestea ne amprentează pentru totdeauna. Astfel că, adesea, vom recrea ceea ce știm că a funcționat cândva. Acum, sunt tot felul de metode prin care putem evacua anxietate (ticurile, spre exemplu, eliberează multă energie care excedează psihismul), însă ideal este să creștem și să putem transforma suzetele de altădată, în ceva mai elevat: cuvintele. E important să putem vorbi despre ce ne angoasează, despre ceea ce simțim, despre nevoile noastre. Pentru că, fundamental, avem de-a face cu nevoi neîmplinite. Deci, cheia se află în relațiile noastre bune, hrănitoare.”

Când apare nevoia de a ne atinge fața

Există numeroși factori cu rol de trigger. Stres, emoție, anxietate, oboseală. În plus, perioada pe care o traversăm pune o presiune mare asupra noastră, a tuturor, deci stimuli avem suficienți. Conform unui studiu din 2008, ne atingem fața, în condiții normale, de 16 ori pe oră. Atunci cum să nu devină acest gest atât de periculos și mai tentant în condițiile în care suntem speriați? 

Diana Vasiliu ne explică ce reprezintă gura, nasul și ochii pentru subconștientul nostru: ”Toate sunt legate de senzorialitate. Simțurile noastre sunt primele porți de intrare pentru informațiile ce vin din mediul înconjurător. Mă întorc la primele zile din viață când, rând pe rând, simțurile noastre capătă contur și, prin intermediul lor, lumea începe să aibă sens. Spre exemplu, ne naștem cu simțul olfactiv complet dezvoltat: avem nevoie de el ca să ne mirosim sursele de hrană, mirosul mamei fiind recognoscibil pentru bebelușul nou-născut. De asemenea, simțul tactil este și el necesar pentru a ne asigura, pentru a ne prinde, pentru a simți. Văzul însă se dezvoltă puțin mai târziu. Toate aceste evoluții rămân adânc stocate în inconștientul nostru. De ce oare simțim nevoia să ne ținem de mână, la decolarea avionului? Sau în alte situații dătătoare de anxietate?!”. 

Ai reușit să nu-ți atingi fața?

Mintea noastră funcționează fascinant și ne împinge exact spre fructul oprit, prin mecanisme complicate care, poate, stau la baza evoluției speciei umane. Suntem ființe curioase, rebele, iar nesupunerea duce, în economia devenirii noastre ca specie, la progres. 

”Dincolo de seducția interdicției sau de motivele obiective pentru care ne putem apropia de față (o mâncărime de moment, o șuviță rătăcită), atingerea feței ne poate aminti de tandrețe. O mângâiere, fie și auto-adresată, poate liniști o minte agitată, chiar și preț de o secundă. În economia generală a psihicului nostru, o secundă de liniște poate fi extrem de importantă”, explică psihologul Diana Vasiliu. 

”E suficient să ne gândim la o mâncărime ca ea să apară! Așa probăm și legătura dintre minte și corp, care există, iată! Referitor la nevoia de a ne revolta, trebuie să conștientizăm cine impune interdicțiile: autoritatea. Reprezentată întâi de părinți, apoi de restul adulților, apoi de instituțiile statului. Iar aici intrăm pe vastul teritoriu al relației cu autoritatea, pe care o avem fiecare dintre noi. Unii dintre noi am avut parte de o relație bună, în care interdicțiile au fost însoțite de sens, au avut un rost, drept care vom putea integra limitele bine și la maturitate vom putea respecta autoritatea și, de asemenea, când e cazul, o vom putea reprezenta și impune mai departe (spre exemplu, cu copiii noștri). 

Dacă, însă, am avut parte de o relație defectuoasă cu autoritatea, care nu a știut cum să impună limitele (fie nu le-a impus suficient, fie dimpotrivă, a manifestat rigiditate și absurditate), atunci este posibil să ne fie greu să integram regulile, mai ales în astfel de momente, precum cele pe care le traversăm acum. Vom testa limitele, vom contesta autoritatea. Dar ne vom pune în pericol deopotrivă. Exact ca niște copii sau adolescenți, care încă n-au înțeles că limitele au darul de a proteja, nu de a frustra. Sunt multe variabile în complexitatea psihicului nostru, de la cele constituționale, datul fiecăruia cu care vine pe lume, până la cele dobândite în urma relației cu persoanele de îngrijire, apoi cele rezultate din învățarea socială și câte și mai câte. Suntem unici. Și totuși, cu toții avem de înfruntat aceleași vicisitudini ale vieții. Ca, de exemplu, acum, interdicția de a ne atinge fața”.

Cum scăpăm de un obicei periculos?

Putem, oare, să ne dresăm mintea să renunțe la acest obicei periculos? Neuroștiința ne asigură că este posibil să scăpăm de obiceiurile proaste, iar Diana Vasiliu ne îndeamnă să facem ceva mai mult decât să ne propunem, sec, să nu ne mai atingem fața, indiferent de vârstă: ”E necesar să existe o minimă motivație intrinsecă, adică omul să fie motivat din interior, să vrea să execute un lucru, pentru că are motive interioare ce țin de el și numai de el. Ca în orice proces de schimbare, dacă aceasta e motivată exclusiv din afară, poate o perioadă vom putea antrena suficientă voință ca să ne ținem de plan, însă e o chestiune de timp până când chingile psihice vor ceda și vom reveni la obiceiurile anterioare. De aceea, e necesar, atât la adulți, cât și la copii, să lucrăm mai mult la capacitatea de înțelegere, decât la dresaje prin pedepse sau recompense. Și da, în funcție de vârstă, și copiii pot fi ajutați să înțeleagă severitatea unor lucruri. În plus, copiii sunt foarte atenți la adulți. Deci dacă noi oferim un exemplu bun, sunt șanse mari ca și copiii noștri să ne urmeze. Șanse mari, nu totale! Pentru adulți, de exemplu, mă gândesc la ce e important pentru mine. Să rămân sănătos ca să pot munci în continuare și să fiu de folos familiei mele, să zicem. Dacă eu pic, familia mea va avea de suferit. Deci întâi identific o motivație care să fie exclusiv despre mine și despre viața mea. Reflectez la asta, mă gândesc la implicații, mă gândesc la consecințe, în ansamblul lor. Nu e suficient să-mi zic că ”e un gest periculos”. Trebuie să mă gândesc, să înțeleg, exact așa cum întreabă copiii: da’ de ce?. Și poate, dacă voi înțelege cu adevărat, intrinsec, valoarea schimbării pe care trebuie s-o fac, ea va avea valoare de alegere și va deveni mai simplu de executat”.

Ai reușit să nu-ți atingi fața cât ai citit articolul? Dacă da, felicitări. Dacă nu, te îndemn să lucrezi cu mintea ta și să-i explici real de ce ai nevoie de sănătate și protecție. Dintr-o perspectivă cât se poate de amplă, conectarea cu mințile noastre este mai importantă ca niciodată atât pentru siguranța noastră fizică, cât și pentru un echilibru mental care să ne scoată la liman și să ne rămână pentru întreaga viață. 

Citește și:

Cum te sfătuiește medicul pediatru să-ți protejezi copilul de coronavirus

Psihologul ne învață cum să trecem cu bine de perioada de izolare

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Au voie părinții să se plângă?

MISIUNE//

Care sunt întrebările ce pun rotițele misiunii tale în mișcare?

SELF-IMPROVEMENT//

Cum va arăta lumea după 15 mai? Exercițiu de imaginație

Înscrie-te pentru a primi newsletter-ul

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.