SELF-IMPROVEMENT//

De ce nu avem capacitatea de a renunța la oameni

Ca în multe alte cazuri, totul pleacă din copilărie.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De unde se naște incapacitatea de a renunța la cei care ne sunt dragi.
– De ce tindem să ne blamăm chiar și atunci când n-am greșit cu nimic.


Din motive nobile și lesne de înțeles, am ajuns să asociem maturitatea și bunătatea cu capacitatea de a nu renunța, în special la oameni. De la Povestea porcului încoace, eroii noști din povești, cărți și filme își păstrează speranța vie în oamenii pe care-i iubesc. Nu renunță după primul obstacol, ci din contra, rămân alături de ei în pofida oricui și în ciuda a orice, pentru că să fugi sau a lua distanță e considerată o formă de lașitate și e judecată drept lipsă de loialitate. Pentru că ne putem lipsi de multe lucruri, dar de oameni NU.

Dar această ipoteză, pe care o considerăm etică, ne face să pierdem din vedere un lucru important: că maturitatea poate implica și renunțarea la unii oameni, de dragul sănătății mintale sau al echilibrului sufletesc. Nu suntem datori să oferim prezumția de nevinovăție și șanse la nesfârșit. Nu trebuie să fim nevoiți să ne imaginăm lucrurile frumoase din sufletul lor, în pofida faptului că discursul lor este descurajator, sau chiar crud. 

Din când în când, trebuie să îngropăm speranța că cineva e bine intenționat, pentru a ne păstra optimismul legat de propria noastră persoană. Câteodată e mai bine să renunțăm.

Însă, dacă până acum n-am fost capabili să facem asta, motivul se ascunde, bineînțeles, în copilărie. De fapt, la copii vedem cel mai clar incapacitatea de a renunța la cei dragi, iar asta pentru că… n-au de ales. Prin natura lucrurilor, ei nu-și pot părăsi părinții sau pe cei care ar trebui să aibă grijă de ei, indiferent de cât de indiferenți sau cruzi ar fi aceștia. Copiii sunt nevoiți să rămână alături de persoanele care le oferă iubire, indiferent de părțile negative, întunecate sau chiar tulburătoare cu care acea afecțiune vine la pachet. Nu pot renunța nici atunci când simt incertitudine, răceală, neimplicare sau răutate.

Drept urmare, pentru a fi în stare să continue în acea relație, cei mici se consolează cu următoarele idei:

Poate comportamentul e crud, dar pe interior e o persoană bună

Chiar dacă adultul țipă, îl amenință, îl manipulează sau îl umilește, copilul se gândește că în aspectele care chiar contează, adultul este bun. Respectiv, îi oferă hrană, adăpost, iar în zilele cu soare, poate fi chiar de treabă. Drept urmare, cel mic își imaginează că miezul persoanei care are gijă de el este dulce și cald. 

Poate se va schimba 

Copilul are o încredere infinită în capacitatea părintelui sau a tutorelui său de a evolua în direcția dorită de el. Indiferent că acesta nu manifestă nici o dorință de a se schimba sau de a evolua, și în ciuda lipsei oricărei inițiative sau dovezi, cel mic își imaginează că el își va reconsidera comportamentul, că-și va da seama că greșește sau că-l va înțelege, într-un final. Printr-o formă de gândire magică, copilul se atașează de ideea că adultul se va transforma în omul de care are nevoie.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Nimeni nu ar putea fi mai bun

Copiii nu au posibilitatea de a alege, nu pot fugi, nu se pot ascunde și nu o pot “lua de la capăt” atunci când conștientizează abuzul. Chiar și cele mai fericite copilării sunt tot niște temnițe. Drept urmare, cel mic nu se poate imagina în altă situație decât cea pe care o experimentează, și acceptă tot ceea ce primește, chiar dacă trăiește în negare. 

Poate eu sunt cel rău…

Atunci când copiii nu înțeleg ceva, ei dau dovadă de o fantezie foarte vie, chiar tragică. Desigur, înțeleg că există răutate pe lume, dar își imaginează că poate ei sunt de vină atunci când adultul are schimbări bruște de comportament, că ceva din ce au făcut sau ce au spus a declanșat furia. Se mint cu ideea că, dacă ei ar fi altfel, adultul n-ar fi atât de imprevizibil. Însă un sigur gând nu se lasă primit: cel că persoana care are grijă de el ar putea fi egoistă sau nedemnă de respect. Copiii preferă să-și cimenteze ideea că ei sunt monștrii, decât să creadă că au picat pe mâinile unui adult iresponsabil sau… crud.

Din păcate, aceste tipare de gândire nu rămân blocate în copilărie, acolo unde le e locul. Și ca adulți ne spunem aceleași minciuni atunci când ne aflăm într-o relație abuzivă cu un om în care am investit timp și sentimente. Și ajungem să ne comportăm ca un copil nefericit (copilul care poate am fost) pentru a ne justifica încăpâțânarea de a renunța la oamenii care nu ne aduc fericire. 

Și poate cei mai loiali dintre noi ar trebui să învețe… lecția neloialității. Trebuie să înțelegem că unii oameni n-au nici o intenție să se schimbe sau să ne ne aprecieze. Trebuie să credem că în caracterele lor au fost sigilate traume și nu există nicio șansă să evolueze, indiferent de cât de des ar promite că o vor face. Și că, în mod surprinzător, unii oameni nu sunt neapărat buni și că poate nu noi suntem problema. Trebuie să învățăm să pasăm vina pe alții și să nu ne mai judecăm atât de aspru pentru comportamentele celor dragi.  

Și, în astfel de situații, trebuie să facem cel mai ciudat lucru din lume: să renunțăm și să mergem mai departe.

Citește și:

7 mituri despre renunțare

Tu știi DE CE te dai jos dimineața din pat și începi o nouă zi?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ascultă-ți inima!

EFICIENȚĂ//

Dezvoltarea leadership-ului personal prin coaching

SELF-IMPROVEMENT//

5 obiceiuri zilnice care te duc mai aproape de bani, succes și împlinire

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.