SELF-IMPROVEMENT//

Cine sunt eu într-o societate traumatizată?

Cum ne determină viaţa dinamicile relaţiei agresor-victimă şi cum ne eliberăm de acestea.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Ce este trauma psihică şi care sunt consecinţele ei.
– Cum ajută trauma la blocarea unei realități prea dureros de suportat.  


Franz Ruppert este marele maestru al zilelor noastre în ceea ce priveşte conceptul de traumă. Mai multe dintre cărţile sale au fost traduse la editura Trei, iar Cine sunt eu într-o societate traumatizată? este cea mai recentă. El este creatorul metodei intenţiei şi a formulat propria teorie cu privire la traumă, pe care o reia cu multe explicaţii şi exemple în cartea de faţă, accentuând modul în care mai ales traumele timpurii au efect devastator asupra psihicului.

Autorul foloseşte un limbaj extrem de accesibil şi aduce multe exemple emoţionante din propria poveste de viaţă, ţelul său fiind acela ca un număr cât mai mare de oameni să poată înţelege şi folosi aceste informaţii atât de importante pentru noi toţi: “Consider că noi, psihologii de profesie, avem o sarcină esenţială, aceea de a dezvolta cunoaşterea psihicului uman; ea ne ajută pe toţi, deci şi pe cei fără formaţie academică, să înţelegem mai clar cine suntem. Fiecare trebuie să ştie urgent ce problemă poate ridica propriul psihic. Cum poate evolua spre bine cu ajutorul psihicului său. Ca fiecare în felul lui să poată contribui şi social la prevenţia traumelor psihice şi la o convieţuire mai constructivă” (pagina 56).

Ce este trauma şi de ce efectele sale sunt cu atât mai devastatoare, cu cât apare mai devreme

Conform definiţiei oferite de autor, “un om devine victima unei traume din pricina unei daune suferite, căreia nu-i poate face faţă cu resursele lui fizice şi psihice actuale” (pagina 118).

Cu cât victima este mai dependentă de agresor, cu atât daunele produse sunt mai mari. “Se poate şi mai rău: când victima are încredere în agresor şi chiar îl iubeşte, aceasta suferă în mod deosebit” (pagina 118). 

Traumele nu sunt doar mari accidente sau agresiuni, autorul accentuează faptul că toţi trecem prin anumite traume, pornind de la perioada intrauterină, de la cât de doriţi suntem atunci când ne naştem şi de la cât de pregătiţi sunt părinţii noştri să ne primească şi să ne îngrjească: “Este o mare iluzie să credem că dispunem per se de un psihic sănătos. (…) Psihicul este extrem de sensibil şi uşor dereglabil. Deşi are la dispoziţie mecanisme de echilibru şi reparare (de exemplu, el se regenerează în timpul somnului), în viaţa unui om există totuşi multe situaţii suprasolicitante, cărora psihicul nu le poate face faţă. Acest lucru este valabil chiar de la apariţia noastră. Cu cât suntem mai tineri, cu atât psihicul nostru poate fi traumatizat mai uşor” (pagina 51).

Multe traume care s-au produs în perioada preverbală, dar uneori şi după, nu mai pot fi decât cu dificultate reamintite. Cu toate acestea, ele continuă să existe şi să aibă efect la nivelul corpului nostru şi în strategiile noastre de supravieţuire: „Faptul că nu ne amintim în mod conştient de ceva nu înseamnă că n-am trăit acel moment. Este posibil ca el să se fi produs înainte de dezvoltarea deplină a conştiinţei noastre. Totodată, însă, se poate ca el să fi fost refulat din conştient fiindcă ne-a produs prea multă teamă sau ruşine. (…) Retragerea eului propriu este, în multe cazuri pe care le cunosc, strategia de supravieţuire preferată în condiţii de traumă. Deci, dacă nu sunt de faţă deloc şi nu vreau să-mi amintesc, mă pot abandona iluziei că n-am trăit trauma respectivă” (pagina 32).

Ce se întâmplă în psihic în cazul unei traume

În starea traumatică, funcţia principală a psihicului uman nu mai este aceea de a cunoaşte realitatea, ci tocmai invers, aceea de a bloca total sau parţial o realitate prea dureros de suportat. Trauma duce la o separare, un clivaj al psihicului în trei părţi diferite:

– partea sănătoasă, prin care psihicul poate sesiza în continuare realitatea;

– partea traumatizată, în care sunt izolate emoţiile imposibil de gestionat din situaţia traumatică: anxietatea, durerea, furia, ruşinea, dezgustul;

– strategiile de supravieţuire în condiţii de traumă, prin care „realitatea insuportabilă dispare în ceaţă, este dezavuată, ignorată, nu mai este simţită, gândită şi memorată, fiind înlocuită în schimb de un univers iluzoriu” (pagina 93).

Stările traumatice nu dispar după încetarea agresiunii, ele rămân înmagazinate în psihic şi în corp, de unde încearcă să iasă la suprafaţă, iar reprimarea lor necesită un mare consum de energie. Deoarece confruntarea cu ele readuce emoţii greu de suportat, avem stări de anxietate sau depresie sau preferăm să ne anesteziem folosind metode exterioare: „Suntem dominaţi adesea de singurătate şi plictiseală din cauza absenţei sentimentelor, fiind condiţionaţi de traumă şi de golul lăuntric rezultat din aceasta. La rândul lor, toate acestea favorizează comportamentul dependent, consumerismul, căutarea unor lucruri care să ne distragă sau contopirea cu telefonul mobil, când aşteptăm în permanenţă veşti noi, e-mail-uri sau like-uri” (pagina 95).  

Cele patru tipuri de traumă

Trauma identităţii

La baza traumei primordiale stă faptul de a nu fi fost doriți de părinţi: „Nimic nu este de la sine înţeles pentru cel care e nevoit să sufere o traumă a identităţii. Respiraţia, bătăile inimii, temperatura corpului, senzaţia fizică, contactul fizic, mâncarea, excreţia, deplasarea, propriile nevoi etc. – toate sunt puse sub semnul întrebării, fiindcă omul respectiv se pune singur sub semnul întrebării şi crede că poate fi prezent doar atunci când se transpune în alţii şi devine util pentru nevoile lor” (pagina 104).

Trauma iubirii

Lipsa iubirii părinţilor, atât a mamei, cât şi a tatălui, creează un gol care ulterior nu mai poate fi umplut nici de un partener de cuplu, nici de succes, nici de obiecte. Vorbind despre relaţia primară mamă-copil, autorul afirmă: „Fiindcă depinde existenţial de mama sa, orice copil încearcă să-i ofere acesteia dragostea lui şi să primească dragostea ei. (…) Din cauza propriilor traumatizări, multe mame nu sunt totuşi în stare să accepte această dragoste de copil. Ele se simt ameninţate de nevoile şi manifestările afective ale copilului lor şi sunt speriate să nu li se adâncească propriile sentimente traumatice. (…) Copiii percep încă de foarte devreme acest lucru şi încearcă să descopere cum ar trebui să fie ca mama să nu se supere pe ei. Fiindcă nu are cum să ştie că mama lui îl respinge emoţional din cauza propriei traumatizări, copilul trăieşte cu ideea că el însuşi este de vină că mama nu-l iubeşte. (…) Cu cât mai puţin se simt iubiţi, cu atât mai mult îşi dau silinţa” (pagina 106).

Trauma sexualităţii

Cei care sunt afectaţi de primele două tipuri de traumă sunt ulterior afectaţi şi de trauma sexualităţii. Nu este vorba doar despre forma gravă a abuzului sexual, ci şi despre folosirea sexualităţii pentru a obţine iubirea: „Deoarece copiii care nu au fost iubiţi şi protejaţi de mamele lor sunt extrem de avizi de contact fizic şi de atingeri, ei devin o pradă uşoară pentru agresorii traumatizanţi din mediul lor” (pagina 108). 

Trauma proprei agresivităţi

Victima unei traume se transformă întotdeauna în agresor, fie al propriei persoane, fie al celorlalţi: „Triada traumei de a nu fi fost dorit, iubit, protejat produce victime traumatizate, care au strategii de supravieţuire; acestea fac ca o victimă a traumei să devină într-un fel sau altul un agresor traumatizant. Fiindcă am refulat propria condiţie de victimă şi nu vrem s-o recunoaştem, reînscenăm această stare, transformându-i pe alţii în victime ale propriei noastre acţiuni” (pagina 112). 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Dinamica victimă-agresor

În urma unei traume, la nivelul psihicului coexistă condiţia de victimă şi cea de agresor, destul de dificil de conştientizat.

Cum este pentru partea de victimă? „Când nu poate nega total daunele, victima unei traume îşi asumă de regulă responsabilitatea pentru cele suferite şi astfel se hazardează să creadă iluzoriu că, printr-un comportament şi o atitudine corectă, ar putea să se protejeze de noi vătămări în viitor. De aceea, nu trebuie să-l scape din ochi nicio clipă pe agresor. Cel mai bine este ca acesta să nici nu fie perceput şi catalogat ca agresor: „Asta n-a fost deloc o violenţă”. În schimb, este important să se identifice cu nevoile lui. Ce vrea şi de ce are nevoie acest om? Cum îl pot face fericit? Cum îmi pot sluji şi mai bine părinţii, firma, ţara, credinţa? Ce le trebuie celorlalţi de la mine?” (pagina 127).

Cum este pentru partea de agresor? „Odată ce s-a petrecut, faptul de a fi agresor traumatizant este unul de durată. Când cineva îi provoacă altuia răni care nu mai pot fi reparate şi care sunt inacceptabile din punct de vedere social, acest lucru este o experienţă traumatizantă de viaţă nu numai pentru victimă, ci şi pentru agresor. Ea aduce psihicului său un prejudiciu de durată. Căci consecinţa faptului de a fi agresor traumatizant este următoarea: câtă vreme psihicul său funcţionează sănătos, iar un rest de psihic sănătos are orice agresor, agresorul are o conştiinţă chinuitor de încărcată în ceea ce priveşte realitatea faptei sale.(…) De aceea, astfel de sentimente trebuie separate şi clivate din conştiinţa unui agresor traumatizant” (pagina 142).

Consecinţe asupra societăţii

Deoarece familiile şi relaţiile dintre părinţi şi copii constituie nucleul oricărei societăţi, trauma produsă în copilărie are efecte dincolo de sfera familială: „Când devin adulţi, copiii traumatizaţi psihic duc cu ei tulburările lor psihice în toate sferele sociale: în sistemul de educaţie, în cel politic şi pe piaţa muncii” (pagina 57).

Cum găsim ieşirea

După cum arată autorul, „există o singură cale clară de a scăpa din clivajele agresor-victimă provocate de traumatizări. Fundamental aici este să recunoaştem şi să simţim propria condiţie de victimă. (…) Atunci vom putea aduce la suprafaţă anxietăţile, vom putea simţi furia sau ruşinea, vom putea resimţi greaţa şi ne vom putea manifesta sentimentele de vinovăţie. (…) Celui care reuşeşte să-şi accepte condiţia de victimă îi va veni mult mai uşor să-şi depăşească şi propria condiţie de agresor. Absenţa propriilor sentimente se atenuează. Atunci ne putem da seama de tot ceea ce le-am pricinuit deja altora prin aitudinile noastre încremenite. Şi este posibil să le pricinuim în continuare. Când dispunem din nou de eul propriu, putem să preluăm şi răspunderea pentru faptele noastre” (pagina 212).

Citește și:

Trauma divorțului pentru cei doi parteneri

De ce rămân victimele abuzurilor domestice în relația cu agresorul?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

De ce evităm să ne uităm la traume și ne întârziem vindecarea?

SELF-IMPROVEMENT//

Despre viață, psihic, moarte, sinucidere – între mituri și realitate

OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Vindecarea presupune să existe pace în noi, între noi și printre noi”

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.