SELF-IMPROVEMENT//

Cealaltă pandemie

În ultimul an cu toții am pierdut câte ceva: o persoană dragă, locul de muncă, sentimentul de siguranță, predictibilitatea, simțul identității.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum putem face față traumei colective pe care o trăim.
– De ce nu trebuie să compari ”culisele” existenței tale cu ”vitrinele” celorlalți.


Marcăm un an de la începerea pandemiei. Ni s-au schimbat viețile, prioritățile și regulile după care funcționăm ca indivizi și societate.

2,7 milioane la nivel mondial și 22.000 de morți raportate în Romania până în prezent. Mai multe vaccinuri care sunt deja administrate populației pe tot globul. Valul trei, tulpini noi ce apar, mai contagioase. Personal medical în burnout, o mulțime de victime colaterale ca urmare a restrângerii accesului la serviciile medicale, faliment, sărăcie.

Pe măsură ce secțiile ATI devin neîncăpătoare, mai există un spațiu care este deja copleșit și neîncăpător, dar despre care se vorbește prea puțin – cel al cabinetelor psihologice. Solicitări peste solicitări pe care le trimitem de la unii la ceilalți și pentru care nu mai găsim disponibilitate.

Din păcate, cabinetele sunt pline de oameni care-și permit să plătească pentru serviciile psihologice, iar ei sunt mult prea puțin reprezentativi pentru întreaga populație. Dar sunt un indicator clar al nivelului de copleșire la care ne aflăm cu toții.

Am zice că trecerea timpului ar fi trebuit să aducă o oarecare obișnuință. Că apariția vaccinurilor ar fi trebuit să reducă din anxietate și să readucă o rază de speranță. Că ar trebui, pe scurt, să ne fie mai ușor. Ce văd însă, ca practician, este diferit. Pare să devină mai greu, restrângerea vieților noastre a făcut ca tot mai multe din mecanismele noastre de supraviețuire bătătorite să nu ne mai fie accesibile sau să nu mai fie eficiente (înțelegând prin mecanisme de supraviețuire acele comportamente, credințe sau funcționări psihice care ne protejează de suferință, de bagajul emoțional neprelucrat, ca un fel de bandaje provizorii care ne maschează rănile).

Mai văd că suferim în tăcere. Deși văd mulți oameni în această perioadă confruntându-se cu epuizare, diferite somatizări, lipsă de motivație, anxietate, depresie, dificultăți relaționale, fiecare dintre ei își trăiește durerea în singurătate, cu un sentiment accentuat de deficiență. Ne comparăm „culisele” noastre cu „vitrinele” celorlalți și pare pentru fiecare că doar nouă ne e greu.

Nu vorbim despre suferința emoțională și asta nu este ceva nou și nici lipsit de sens. Dimpotrivă, are tot sensul din lume să nu vorbim despre ce ne doare, să nu vrem să ne arătam vulnerabili în fața celorlalți pentru a nu fi răniți, respinși, judecați, mai ales dacă funcționarea noastră obișnuită a fost să „fim puternici”. Să nu reactivăm dureri vechi, crezând că, nevorbindu-le, dor mai puțin.

Ce este diferit, totuși, este că de data aceasta s-ar putea să nu ne putem descurca unii fără ceilalți. De la comportamentele concrete ce ne protejează sănătatea fizică, pe care avem nevoie să le avem cu toții, împreună, pentru a putea reveni la (o oarecare) normalitate, și până la conversația despre sănătatea emoțională pe care avem nevoie să o aducem asumat pe masa discuțiilor.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

Săptămânal la tine în inbox.


Trecem printr-o traumă colectivă. Prin traumă colectivă înțelegem impactul pe care un eveniment îl are asupra unui grup, a unei comunități, societăți și care schimbă în profunzime modul în care funcționează comunitatea respectivă, cu consecințe pe termen lung în ceea ce privește relațiile, organizarea, valorile, politicile publice și normele sociale. Este cazul războaielor, rasismului, atacurilor teroriste, recesiunilor, foametei, sărăciei extreme.

Poate fi dificil să conștientizăm impactul pe care-l are asupra noastră o traumă colectivă, dacă nu ni se întâmplă chiar nouă ceva concret, tangibil. Dacă nu suntem dintre cei „din prima linie”. Cu toate acestea, războaiele, de exemplu, sunt profund traumatizante atât pentru cei de pe câmpul de luptă, cât și pentru cei rămași acasă. Cum sunt și pentru generațiile ce urmează și care suferă de pe urma consecințelor care transcend granițele intergeneraționale. 

Traumatizarea colectivă implică însă și vindecarea colectivă. Dincolo de modul în care fiecare trăiește și reglează experiența personală, a fi parte din ceva ce-i impactează pe toți în jurul nostru facilitează normalizarea trăirilor, facilitează empatia și compasiunea.

Din păcate, specificul acestei traume colective ne privează exact de ceea ce ar aduce multe resurse și sprijin, ceea ce a ajutat umanitatea să traverseze provocari ample cu care s-a confruntat de-a lungul timpului – a fi împreună, a ne aduna, „tribul” cu tot suportul lui.

Izolarea fizică pe care suntem nevoiți să o respectăm ne obligă, de dragul sănătății noastre mentale, să ieșim din izolarea emoțională și să găsim modalități de a construi punți emoționale care să normalizeze trăirile de copleșire pe care le avem cu toții, dificultățile cu care ne confruntăm și care sunt norma, iar nu excepția.

Să vorbim unii cu ceilalți despre multele pierderi pe care le-am suferit cu toții. Unii dintre noi am pierdut oameni dragi, cu toții am pierdut într-o măsură mai mare sau mai mică sentimentul de siguranță, de control, de predictibilitate. Alții și-au pierdut locurile de muncă și, odată cu ele, simțul identității. Atât de multă violență emoțională și adesea și fizică s-a manifestat în spatele ușilor închise ale multor cămine copleșite de munca și școala online. 

Să ne dăm voie să împărtășim din greul nostru unui prieten cu care, de obicei, ne vedem doar pentru a glumi și a ne simți bine. Sau unui coleg care pare să nu fie tocmai într-un punct bun și, poate, va face și el la fel. Oricum, va fi o persoană mai puțin cu care ne străduim să părem altfel decât cum suntem. O bucată mai puțin de energie psihică consumată pentru a masca vulnerabilitatea. O fărâmă de resurse în plus câștigată pentru ceva mai valoros.

Cred cu tărie că autenticitatea și vulnerabilitatea sunt unul dintre răspunsurile la multe dintre întrebările și zbaterile noastre, individuale și colective. Acele părți de copii din noi care încă se tem că nu sunt suficient de bune, că vor fi judecate, respinse, abandonate și că nu vor putea supraviețui dacă asta se întâmplă, aceste părți au nevoie de o verificare a realității. Avem nevoie să vedem că nu mai suntem copiii vulnerabili care am fost și că ne putem descurca, în prezent, cu resursele de adulți pe care le avem acum. Trecutul fiecaruia se schimbă prin acțiunile pe care le facem în prezent. Rescriem credințe atunci când ne permitem să ieșim din evitare, să facem lucrurile diferit, cu un salt de credință care separă prezentul de trecut.

În absența acceptării propriei vulnerabilități, rămânem niște copii mari care bravează ca să nu simtă, care au nevoie de din ce în ce mai multe „jucării” ca să compenseze, care văd problema doar în afara lor, unde, inevitabil, plasează și soluția. Dacă nu ne acceptăm și nu ne integrăm durerea, ca parte firească a vieții, și nu ne-o asumăm, cu maturitate și nu cu victimizare, o vom perpetua în interiorul și în exteriorul nostru. Ea va continua să formeze, iță cu iță, materialul din care ne sunt țesute familiile, cuplurile, prieteniile, echipele de muncă, instituțiile, statul. Lumea.

Citește și:

Copilăria în pandemie

Cine sunt eu într-o societate traumatizată?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Despre viață, psihic, moarte, sinucidere – între mituri și realitate

WELLBEING//

De ce să-ți faci timp pentru sport, începând de… azi!

SELF-IMPROVEMENT//

5 obiceiuri zilnice care te duc mai aproape de bani, succes și împlinire

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.