SELF-IMPROVEMENT//

Ce m-a învățat bunica mea despre puterea familiei

Un moment încărcat de tensiune petrecut în cabinetul medicului m-a făcut să reflectez la lecțiile învățate de la bunica mea.

Nu mă pot gândi decât la bunica mea. Așa cum se obișnuiește la greci, mamaia locuia cu noi. Purta întotdeauna muumuu-uri (rochii înflorate lejere, în culori aprinse), oricât de elegantă ar fi fost ocazia. Invita toți curierii înăuntru ”să mănânce ceva”. Scotea frunze de viță-de-vie și spanokopita (plăcintă grecească cu spanac, preparată de obicei cu brânză feta și verdeață proaspătă) din frigider și spunea că le-a făcut chiar ea. Într-un efort de a câștiga McDonald’s Monopoly, mergeam la McDonald’s în fiecare zi, până când a aflat mama și i-a spus să înceteze. Și așa a și făcut. Cu excepția zilelor când mama era plecată din oraș. Atunci mergeam iar la McDonald’s. Într-o zi, o femeie necunoscută de pe stradă i-a admirat pandantivul pe care-l purta la gât, iar mamaia l-a scos și i l-a dat. Atunci când femeia a întrebat-o ce i-ar putea oferi la schimb, bunica a răspuns: ”Draga mea, nu e un schimb, e un dar”. Generozitatea era felul ei de a fi.

În noaptea în care a murit, mamaia știa că așa se va întâmpla, dar n-a spus nimănui, cu excepția menajerei noastre, Deborah. Și-a dorit să moară acasă, înconjurată de familia ei, și nu la spital. Și-a petrecut seara în bucătărie, decorticând creveți și ascultând muzică grecească. Purta un muumuu cu floarea-soarelui, părul ei grizonat era prins în cozi, cu elastice albastre, iar mâinile îi miroseau a apă de mare. M-am așezat lângă ea, uitându-mă la carașii mei aurii: Sandy, Shell și Seaweed, dorindu-mi ca cei trei peștișori să facă ceva interesant. N-au făcut nimic de genul ăsta, așa că am decis că sunt cele mai plictisitoare ființe de pe întreaga planetă. Ferestrele de la toate camerele erau larg deschise: era o seară umedă de vară în Los Angeles, iar bunicii mele nu i-a plăcut niciodată aerul condiționat.

Apoi a căzut din picioare. Stătea întinsă pe podeaua acoperită cu mochetă bej din dormitorul ei, cu mama și mătușa mea ghemuite lângă ea. Sora mea avea pe atunci zece ani, iar eu opt, și nu înțelegeam mare lucru din ce se petrecea, în timp ce ne foiam pe lângă ele. Dar cred că asta și-a și dorit. N-a vrut să moară într-un spital: a vrut să fie înconjurată de oamenii pe care îi iubea și care au iubit-o.

Mamaia a rugat-o pe mama să deschidă o sticlă de vin roșu și a turnat un pahar fiecăruia. Am făcut un picnic chiar acolo, pe podeaua din dormitorul ei. Era pe moarte, dar cu toate astea era ocupată să aibă grijă de familia ei. Îmi amintesc că m-am dus la culcare devreme în acea seară. Adormisem deja când mamaia și-a pierdut cunoștința. Dormeam și când a venit salvarea. Dormeam și când medicii i-au spus mamei că nu va rezista. Iar mamaia era inconștientă, când ai mei m-au dus a doua zi la spital să-mi iau rămas bun de la ea, înainte de a fi deconectată de la aparate.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


În ziua în care a murit bunica mea, am mâncat biscuiți cu stafide și gem de zmeură la micul-dejun. Aveam părul împletit și purtam tricoul meu preferat cu insecte. Gheața de la spital era moale și ușor de mestecat. Am mestecat cană după cană de gheață, până când tata mi-a zis să mă opresc. Îmi amintesc că m-am gândit atunci că spitalele au cea mai bună gheață din lume și m-am întrebat dacă aș putea să am parte de gheața aia bună din spital chiar și în afara spitalului.

Mamaia mirosea mereu a gardenii. Purta întotdeauna gardenii în păr, gardenii prinse cu acul de rochii și gardenii în buzunare. Acum mirosea ciudat, ca o străină. Îmi doream atât de mult să se trezească! Dar nu s-a mai trezit niciodată…

După ce a fost incinerată, ne-am suit pe o mică barcă în Marina Del Rey și i-am împrăștiat cenușa în valuri, amestecată cu petale de trandafiri albi și roz. Le-am aruncat peste bord, dar bătea rău  vântul în acea zi, așa că au zburat înapoi și mi-au atins fața. Încă îmi amintesc plânsetul sorei mele. Când a plecat dintre noi, bunica mea n-a lăsat nici un testament și nici bunuri de valoare. Dar nici nu-i de mirare pentru că ea nu făcea altceva decât să dăruiască. 

”Isabella, te simți bine?”, m-a întrebat doctorița, aducându-mă înapoi, în prezent. Sunt încă în cabinetul ei, dar cuvântul ”infertilitate” practic a pus capăt întâlnirii noastre: după ce l-am auzit, nu m-am mai putut concentra la nimic altceva. Nu mă uit la doctoriță. În schimb, mă holbez la fotografia înrămată de pe biroul ei, care o înfățișează alături de cele două fiice ale sale. Și nu mă pot gândi la nimic altceva decât că-mi doresc și eu atât de mult asta. Îmi doresc din tot sufletul să fiu mamă! Îmi doresc mai mult decât orice altceva și, în acest moment, nu mă gândesc deloc la căile alternative prin care aș putea deveni mamă, cum ar fi adopția sau asistența maternală. Pur și simplu m-am fixat pe calea biologică. Nu-mi doresc decât să am șansa de a fi o mamă așa cum este mama pentru mine și cum a fost mama ei pentru ea.

Fragment din Map to the Unknown: A Journey Inward de Isabella Huffington. ©2020 Audible Originals.

Citește și:

Gânduri la 70 de ani

Cum să-ți asculți și să porți un dialog permanent cu toate părțile tale

S-ar putea să-ți placă și…

OAMENI THRIVE//

Mirela Retegan: ”Fericirea se construiește, iar bunătatea e o alegere”

SELF-IMPROVEMENT//

Ce să-i spui cuiva aflat în suferință în loc de ”Știu cum te simți”

EFICIENȚĂ//

De ce sunt recunoscătoare experienței de burnout

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.