SELF-IMPROVEMENT//

Cât ne costă să arătăm mereu cu degetul către cineva

Într-o lume în care ne confruntăm cu crize importante, modul în care ne consumăm resursele limitate de energie contează.


În următoarele 7 minute vei afla:

– Ce este cancel culture.
– Care este costul de oportunitate al unei culturi în permanență indignate. 


Energia este o resursă limitată. Și, indiferent dacă vorbim despre energia planetei sau despre energia noastră personală, umană, viitorul nostru colectiv depinde de modul în care le utilizăm pe acestea. În acest moment, deciziile pe care le luăm, în ambele categorii de mai sus, sunt periculos de ineficiente: ardem resursele planetei și, în același timp, consumăm prea repede și prea mult din energia noastră personală, indignându-ne și enervându-ne în legătură cu cele mai nesemnificative evenimente ale zilei. 

Așa cum spune Jon Stewart, descriind misiunea show-ului său recent lansat, „Problema, cu Jon Stewart”, „zgomotul de fond e inamicul nostru, claritatea e scopul”. Însă, chiar acum, în timp ce vorbim, ne dăm seama că avem parte de mult zgomot și de prea puține lucruri clare. Emisiunea aceasta reprezintă încercarea lui Jon Stewart de a depăși tot acest zgomot de fond și de a pune în lumina reflectoarelor „oamenii obișnuiți, care-și pun munca lor la bătaie ca să obțină o îmbunătățire care să conteze” în viața celorlalți. Acești oameni sunt aici, lângă noi. Muncesc cu folos și ceea ce fac are un impact semnificativ. Însă, de vreme ce poveștile lor nu agită social media și nici nu fac subiectul vreunui breaking news pe internet, ei nu capătă atenție. Așa cum spune Stewart, media din ziua de astăzi „merge într-o direcție greșită: nu caută cu adevărat lucrurile reale, ci se concentrează mai mult să descopere și să promoveze chestiile care ies vădit în evidență”.

Irosim atât de mult timp și energie căzând în capcana acestei culturi care promovează indignarea, defensiva continuă, victimizându-ne și văzând în orice acțiune un prilej de enervare și acuze (outrage culture – n.red.), încât nici nu observăm pădurile care ard, ci doar copacii virtuali care apar în rețelele noastre sociale. Și există un cost de oportunitate atunci când ne îndreptăm atenția într-o direcție greșită; crizele reale, urgente, cele care necesită atenția noastră (de la schimbarea climatică la accentuarea inegalității și discriminarea rasială sau creșterea numărului de oameni rămași fără casă) rămân undeva în umbră. Ca să-l parafrazez pe G.K. Chesterton, dacă există un lucru mai rău decât obsesia modernă pentru păcatele individuale, acela este neglijarea intenționată a suferinței colective. 

Unii ar putea să spună că ”Hei, dar putem să facem ambele lucruri: ne putem concentra asupra lucrurilor mărunte, dar putem da atenție și problemelor majore. Putem să depunem eforturi zile și săptămâni la rând, ne putem direcționa atenția și pasiunea către tweet-uri și meme-uri prin care să declarăm că un lucru acum la modă este pus pe pauză pentru eternitate, dar ne putem și îndrepta atenția, cu grijă, către marile crize: cam așa cum fac acei oameni din show-ul lui Jon Stewart, respectiv o muncă ce va conta în viețile reale ale oamenilor. Însă, ce să vezi, nu putem să facem asta. Cum ne risipim energia (limitată, de altfel) reprezintă o alegere a modului în care decidem să ne petrecem timpul (limitat și el) pe această planetă. Astăzi, într-o lume în care atenția este o resursă de preț, suntem distrași în mod constant. Astfel, am învățat ceva în ultimii ani: atenția este cu adevărat cea mai prețioasă resursă pe care o avem. 

Recent, am scris despre cum social media, dar și această cultură a indignării și victimizării perpetuee care o alimentează, ne răpesc orice șansă să ne izbăvim, făcându-ne să ne fie tot mai greu să creștem și să evoluăm ca indivizi. De asemenea, ne face să ne fie tot mai greu să progresăm și să evoluăm la nivel colectiv. Încercarea de a construi o cultură în care oamenii sunt perfecți nu va face altceva decât să ne conducă la o lume imperfectă. Twitter nu e o sferă publică în care să poți rezolva crizele colective. „Știi pentru ce e minunat Twitter-ul?” spune Stewart. „Să-ți spună pentru ce lucru nu vei fi iertat niciodată.” 

La scurt timp după ce Trevor Noah a fost anunțat ca fiind noul prezentator al The Daily Show în locul lui Stewart, pe social media au reapărut tweet-uri mai vechi în care Noah făcea niște glume misogine sau antisemite. În loc să se scuze și să-și ceară iertare, așa cum era presat să o facă, Noah a preferat să se concentreze pe modul în care urma să evolueze. „Trăim într-o societate”, a spus el, „în care oamenii sunt mult mai precupați de niște scuze plate decât de schimbările efective ale semenilor. 

Nu cred că e sănătos pentru noi să condamnăm și să distrugem oamenii pentru ceea ce au fost odinioară versus cine sunt ei astăzi, pentru că eu cred că cine sunt acum e mult mai important. Și asta e problema pe care o am cu această «cancel culture» (o campanie care urmărește «anularea» sau distrugerea sistematică a carierei unei persoane publice, care la un moment face o afirmație considerată controversată – n. red.): condamni oamenii să fie într-un anumit fel pentru totdeauna. 

Care mai e atunci valoarea ispășirii dacă nu să poți reveni în societate?”. Evident, Noah și-a păstrat postul, continuând să crească ca un susținător al adevărului pe parcursul anilor. În orice caz, abordarea lui Noah a fost clar împotriva curentului. Așa cum scria recent pentru The Atlantic Anne Applebaum, istoricul premiat cu Pulitzer: „Chiar aici în America, chiar acum, poți întâlni oameni care au pierdut tot (slujbe, bani, prieteni, colegi), după ce n-au încălcat nici o lege, nici măcar o regulă de la locul de muncă. Unii au comis niște grave erori de judecată. Alții n-au făcut nimic. Nu e mereu ușor să-i deosebești”.

Nu e ca și când cei care și-au ocupat locul în tribuna virtuală a spectatorilor n-au nici o vină. Trasul la răspundere în mod public este esențial, și nimănui n-ar trebui să i se dea un permis de liberă trecere pentru un comportament inadecvat. Însă întrebarea care se pune ține de proporții și de posibilitatea oferită apoi acelei persoane să învețe, să-și ispășească greșelile și să crească. Această cancel culture este, în societatea noastră, echivalentul unei condamnări la moarte pentru orice nelegiuire comisă, indiferent de gravitatea ei: o practică pe care societățile libere o condamnă cu severitate. Atunci când refuzăm cuiva dreptul să evolueze, cum va afecta acest lucru abilitatea noastră să înaintăm, ca o colectivitate? Cine ar vrea să trăiască într-o lume în care cu toții suntem definiți de cele mai proaste momente din trecutul nostru, imprimate fără milă în prezentul etern al lumii noastre virtuale? Cât de multă energie consumăm ca să luăm urma celor mai recente infracțiuni? Și cât de mare e costul de oportunitate al acestor acțiuni? Sau, așa cum subliniază Applebaum, „cât de mult din viața noastră intelectuală este înăbușită acum din cauza fricii ca nu cumva un comentariu nefericit să fie scos din context și preluat rapid pe Twitter?”.

Un sondaj făcut anul trecut de Cato Institute arată că peste 60% dintre americani, incluzând 52% dintre liberali, spun că le este frică să vorbească despre convingerile lor politice. Applebaum a scris în mod repetat despre regimurile represive ale secolului 20 și vede ecouri îngrijorătoare în societatea de astăzi. „Cenzura, eschivele, scuzele aproape ritualice, sacrificiile publice, toate acestea sunt comportamente tipice în societăți neliberale, cu coduri culturale foarte rigide”, scrie ea. 

În iunie, Lin-Manuel Miranda a cerut scuze, public, pentru castingul de la In the Heights, o adaptare pentru marele ecran al musicalului său, hit pe Broadway. Vocile critice spuneau că distribuția, deși în mare parte formată din actori latino, era prea „deschisă la culoare” pentru a reprezenta populația închisă la culoare afro-americană din Washington Heights. Și asta în condițiile în care ai crede că Miranda este o persoană care deja și-a câștigat  o anumită credibilitate în ceea ce privește diversitatea și originalitatea deciziilor în distribuție. Însă nici unul dintre aceste argumente n-a părut să conteze. Așa că Miranda și-a cerut scuze și a spus că „promite să facă mai bine”. Așa cum sublinia Bill Maher, „Ești tipul care i-a pus în scenă pe părinții fondatori în chipuri hispanice și de culoare! Nu cred că ar trebui să-ți ceri scuze Twitter-ului”. În aceeași lună, președintele Obama atrăgea atenția asupra „pericolelor aduse de cancel culture” și asupra „ideii de puritate”, spunând că asta „nu înseamnă activism”. 

În martie, Alexi McCammond, o tânără de 27 de ani de culoare, care tocmai fusese numită redactor șef al Teen Vogue, și-a dat demisia după ce s-a descoperit că a scris tweet-uri homofobe și anti-asiatice pe vremea când era o adolescentă. Ea deja își ceruse scuze pentru acestea și le ștersese, în 2019. Când au reapărut, și-a cerut scuze din nou. Însă n-a fost suficient: chiar și în cazul unei reviste dedicate tinerilor care, așa ca mulți dintre noi, beneficiază de puterea iertării și a creșterii. Așa cum colegul ei Axios Jonathan Swan a scris într-un tweet: „Unde naiba suntem acum noi, ca industrie, dacă nu putem accepta scuzele sincere și repetate ale unei persoane pentru niște postări făcute când era doar o adolescentă?”. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


În august, Tina Tchen și-a dat demisia din poziția de CEO și președinte al Time’s Up, după ce s-a descoperit că ea și Roberta Kaplan, președinta comitetului director, au oferit consiliere pentru publicarea unui articol de opinie scris de susținătorii guvernului din acel moment. Andrew Cuomo (n. red – politician american, fost guvernator al New York, acuzat de hărțuire sexuală) ataca în acesta credibilitatea uneia dintre martorele acuzării, Lindsey Bolan. A fost un exemplu de „colaps al contextului”, un fenomen alimentat de cultura online în care nu doar contextul original al incidentului este neglijat, ci întregul context al vieții și activității unei persoane este ignorat. Așa cum consiliul Time’s Up nota în declarația de acceptare a așa-zisei demisii, Tchen „și-a dedicat întreaga viață să facă locurile de muncă echitabile pentru toți lucrătorii și, mai ales, sigure pentru femei”. Și asta includea timp petrecut ca asistentă a președintelui Obama, directoare executivă a White House Council on Women and Girls și șefa echipei lui Michelle Obama. După ce a co-fondat Time’s Up Legal Defense Fund, care-și propunea să apere supraviețuitorii atacurilor sexuale, a ajutat la strângerea sumei de 22 de milioane de dolari în primul an. Așa cum a subliniat consiliul de administrație al companiei, Tchen „a reușit să conteze și să schimbe viața multor persoane”. Și, dacă i s-ar fi permis să învețe din greșeala pe care a făcut-o, fără îndoială că ar fi continuat să aducă o schimbare în viața și mai multor femei. Cum, mai exact, să nu admiți nici o urmă de greșeală din partea unei luptătoare pentru drepturilor femeilor ar putea să ajute viața zilnică a numeroaselor altor femei, mai ales a celor care sunt vulnerabile la agresiunile sexuale și au nevoie de ajutor? 

Dezbaterea despre această cancel culture este divizată în termeni de dreapta-stânga însă, așa cum subliniază Dan Kovalik, autorul Cancel This Book: The Progressive Case Against Cancel Culture, cultura noastră actuală, una de indignare, ofensare și defensivă face ca procesul prin care putem avea o lume mai echitabilă și mai dreaptă să devină tot mai greu. „Să concediezi oameni sau să-i ostracizezi doar pentru că au scăpat din vedere normele de limbaj în continuă schimbare sau pentru că au făcut o greșeală minoră este o strategie care va da și mai multă putere șefilor și autorităților”, spune Kovalik. „Poate că cei care arată cu degetul se vor simți mai bine însă, pe termen lung, dar și pe termen scurt, este o mișcare distructivă pentru o agendă care se vrea progresistă.”

Așa că trebuie să ne întrebăm care mișcarea finală? Care e costul de oportunitate al acestei culturi bazate pe atac? Care e cel mai eficient mod să ne direcționăm energia? În 2019, despre guvernatorul statului Virginia, Ralph Northam, s-a spus că a apărut într-un album al școlii într-o fotografie care înfățișa un bărbat de culoare și un altul într-un costum Ku Klux Klan. Au fost numeroase voci atunci care au insistat ca el să demisioneze. Însă liderii de culoare din Virginia au folosit incidentul ca o oportunitate, alegând, așa cum a subliniat Astead Herndon în The New York Times, „să se concentreze asupra obiectivelor și nu asupra demisiei”. Și aceste obiective, pe care le-au și atins, au însemnat ca Virginia să fie primul stat din Sud care să abolească pedeapsa cu moartea, să trimită ajutoare de 300 de milioane de dolari către colegiile cu studenți de culoare și să reformeze legile polițienești. 

„Oamenii de culoare au crezut mereu în iertare și înțelegere”, a spus Alonzo Jones, primarul din Danville, Virginia. „Și știu că mulți vor să argumenteze că asta nu ne-a adus nimic bun, însă eu o să îi contrazic.” A fost, scria Herdnon, o poveste care a arătat „puterea izbăvirii, a umilinței și a evoluției”. Ne întrebăm: oare viețile celor care au fost afectați de reformele și politicele progresiste care au fost implementate în Virginia ar fi fost mai bune dacă Northan era forțat să demisioneze? Asta înseamnă să fii mereu cu ochii pe obiectivul urmărit. 

Singura modalitate prin care vom crește, ca o colectivitate, este aceea prin care ne permitem să creștem individual. Standardele sunt înalte. Vorbind despre noul său show, Jon Stewart a spus că, atunci când critică diversele politici, cel mai mult îi place să arate cum „tot ce vezi e o intenție, cineva a construit-o, cineva a luat o decizie”. Și acest lucru este cât se poate de adevărat și când vine vorba despre cultura social media, care a fost construită pe algoritmi care favorizează izbucnirile de furie și ceartă și depunctează colaborările și soluțiile. Tehnologia modernă a făcut chiar mai greu procesul de a acționa cu intenție în ceea ce privește atenția pe care o dăm lucrurilor. Dar putem încă să ne concentrăm asupra lucrurilor care contează cu adevărat în viața oamenilor, în loc să fim distrași, la infinit, de diverse alarme și probleme fără importanță. 

Există un cost enorm pe care această cultură a indignării ne face să-l plătim. Și, din păcate, acest cost este suportat, în mod disproporționat, de cei mai vulnerabili, de cei care ar avea nevoie de atenția și energia noastre. E timpul să spunem: gata, e suficient, să ne îndreptăm acum atenția pentru alinarea suferinței unor oameni reali. 

Citește și:

Arianna Huffington: ”Atunci când nu te gândești la moarte ca la un sfârșit, înaintarea în vârstă este sinonimă cu eliberarea”

De ce trebuie să ne ascultăm al patrulea instinct

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

5 obiceiuri zilnice care te duc mai aproape de bani, succes și împlinire

EFICIENȚĂ//

Dacă tu ajungi la burnout, și planeta va păți la fel!

SELF-IMPROVEMENT//

Despre viață, psihic, moarte, sinucidere – între mituri și realitate

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.