WELLBEING//

Călători clandestini în propriul corp

Corpul nostru ne este cel mai de preț aliat și de aceea nu trebuie să-i ignorăm mesajele.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Care este legătura dintre nevoile noastre și un măgar lipsit de hrană.
– De ce capacitatea noastră de autocontrol, folosită constant pentru amânarea sau ignorarea nevoilor noastre, poate lucra în defavoarea noastră. 


„Ce emoție trăiești acum?”  „Ce simți în corp?” 

Sunt niște întrebări pe care le pun foarte des în cabinet. Specializarea mea pe lucrul cu trauma psihică mă face să aduc din nou și din nou conversația aici, în prezent. 

Foarte mulți oameni, mai ales cei care sunt pentru prima dată într-un cadru terapeutic, reacționează la aceste întrebări cu surprindere și confuzie. Altfel spus, nu prea înțeleg ce-i întreb, unii chiar mă întreabă: „Cum adică ce simt în corp? Nu simt nimic!”.

Fluturi în stomac”, „inima grea”, „ceață pe creier”, „gol în stomac”, „nod în gât”, „nu-mi încap în piele de fericire”, „mi-a sărit inima din piept”. Doar câteva localizări ale emoțiilor noastre și, totuși, mulți dintre noi încă avem iluzia că ne trăim emoțiile abstract, undeva nedefinit în mintea noastră. Cum ajungem oare la această stare de deconectare?

Când suntem copii, trăim o stare de conexiune cu propriul corp, îi explorăm și îi cucerim limitele cu curiozitate, frustrare și bucurie. Primaritatea reacțiilor noastre are la bază, pe lângă un creier insuficient dezvoltat pentru a susține o autoreglare emoțională adecvată, și o stare de întrupare care ne comunică, nemediat, tot ce avem nevoie să știm despre nevoile noastre.

Felul în care ni se răspunde foarte timpuriu nevoilor fiziologice și emoționale de bază are o mare contribuție la starea de conectare și prezență în propriul corp. Atunci învățăm că nevoile noastre contează și ne construim modelul de raportare la ele. La acest model contribuie desigur și modul în care părinții noștri se raportează la propriul corp și la nevoile lor.

Pe măsură ce creștem, crește și toleranța noastră la frustrare și devenim conștienți de noi înșine, iar ceea ce poate părea uneori un câștig al minții asupra materiei deschide și calea spre o funcționare ce poate deveni uneori păguboasă. 

Atunci când capacitatea noastră de autocontrol devine o unealtă folosită constant pentru amânarea sau ignorarea nevoilor, începem să vorbim despre o stare de deconectare.

Mulți dintre noi, în loc să ne raportăm la corpul nostru ca la cel mai de preț aliat, sursă de putere personală, cu grijă și prezență, descoperim la mijloc de viață că avem o relație de stranietate cu propriul corp. Și asta e ceva ce se întâmplă, de foarte multe ori, când am eșuat în a auzi mesajele pe care corpul ni le-a transmis de-a lungul timpului și am ajuns deja la diferite avarii, afecțiuni fizice.

Ajungem să ne locuim corpurile clandestin, mâncăm pe fugă, dormim pe fugă, alergăm într-un ritm amețitor între dimineață și seară și multora dintre noi nu prea ne este clar încotro ne grăbim.

Revenind la discuția despre corp din cabinet, orice proces terapeutic are printre obiective integrarea, susținerea persoanei în a construi o funcționare mai armonioasă, a dezvolta abilități care să-i permită să aibă răspunsuri adaptative la ceea ce trăiește. În acest proces, identificarea propriilor nevoi și asumarea responsabilității pentru ele este ca un drum înapoi la începuturile ființei noastre pe care trebuie să-l parcurgem. Să înțelegem în ce experiențe dificile, copleșitoare din viața noastră s-au produs rupturi interioare în urma cărora am rămas cu diferite credințe dezadaptative despre noi și nevoile noastre.

Și pentru că întâlnesc de multe ori în cabinet mulți „călători clandestini în propriul corp”, împărtășesc adesea cu ei o metaforă cu care e ușor să rezonezi când ai uitat de tine: ”Era odată un om foarte, foarte sărac; care avea un măgar pe care-l hranea cu foarte, foarte puțină mâncare. Până într-o zi, când omul n-a mai avut cu ce să-l hrănească. Așa că măgarul a mai trăit o zi, și încă o zi… până a murit. Moment în care omul nostru a constat cu regret: – Tocmai acum… când îl învățasem să nu mai mănânce…”

Mi se întâmplă să observ cum, la mijloc de viață, mulți oameni sunt forțați din interior, sub forma diferitelor afecțiuni fizice, sau din exterior, prin diferite circumstanțe, să reconsidere felul în care se raportează la și se înțeleg pe sine. Pare să fie un prag când vechile noastre mecanisme de protecție se „tocesc”, nu mai putem ignora măgarul înfometat și pare să fie vremea să ne asumăm responsabilitatea pentru el, dacă vrem să ne mai susțină și în cealaltă jumătate de viață.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Cum putem face acest lucru și cum începem să „plătim bilet”?

Luăm în serios nevoile corpului și grija de sine

Mai simplu, exersăm să nu mai amânăm nevoile de bază, acordăm grijă somnului, alimentației, practicăm orice formă de mișcare ne face plăcere, punem limitele de care avem nevoie. Nu este ușor pentru aceia dintre noi care și-au construit mecanisme puternice de protecție față de propria vulnerabilitate, care au învățat să fie „puternici” și „fără nevoi”, care au învățat că se „descurcă oricum” și își împing limitele la maxim, inclusiv pe cele fizice. Lor le reamintesc că, la fel ca orice măgar din parabolă care moare în cele din urmă fără mâncare, și corpurile noastre au limite pe care nu le putem ignora la nesfârșit.

Devenim curioși

Emoțiile și nevoile noastre, așa cum spuneam, se exprimă sub forma senzațiilor în corp. Emoțiile ne sunt mesagerii ce ne aduc informații despre interior și exterior, astfel încât să ne putem autoregla și adapta comportamentul. 

Frica apare atunci când percepem un pericol, automat corpul intră în stare de activare, o mulțime de senzații se manifestă în corp și ne pregătim pentru reacția luptă/ fugi. 

Furia apare atunci când simțim că granițele ne sunt încălcate și ea generează de asemenea o activare puternică în corp, ca un strigăt care ne împinge către a ne proteja sau a seta limite sănătoase. 

Sunt două emoții de bază inconfortabile pe care mulți dintre noi am învățat să le reprimăm puternic, așa încât busola noastră interioară nu reușește să le mai identifice sau să le diferențieze. Iar asta ne aduce prejudicii în viața noastră de zi cu zi. Așa că un prim pas pe care-l putem face este să devenim curioși, să începem să ne observăm corpul cu toate reacțiile lui, cu toate senzațiile care nu fac altceva decât să ne comunice informații importante pentru starea noastră de bine.

Exersăm prezența și conștiența

A fi în contact cu emoțiile și senzațiile tale nu este o invitație la acțiune la cel mai mic disconfort. Este o ocazie pentru a înțelege ce se întâmplă cu noi în diferite momente, mai ales cele de reactivitate. Când ne confruntăm cu reacții emoționale puternice, care ne scot din funcționarea noastră adultă, este o oportunitate să aducem puțin mai multă claritate într-o zonă dureroasă de care suntem încă insuficient conștienți. Iată câteva întrebari pe care ni le putem adresa în astfel de momente:

  • „Când m-am mai simțit așa?”. Chiar dacă memoria noastră nu ne poate purta înapoi în timp într-un moment concret, a rămâne curioși și deschiși în legătură cu acest punct sensibil ne ajută să avem compasiune pentru noi, iar asta înseamnă deja mult într-un moment dificil.
  • „Ce este diferit acum față de atunci?”. Ceea ce ne copleșește în prezent se alimentează, de cele mai multe ori, din experiențe trecute insuficient integrate, care sunt reactivate de lucruri din prezent care cu au ceva în comun; când acest lucru se întâmplă, memoria implicită aduce trăirile de copleșire în cel mai concret mod, și anume în corp; ne simțim fizic „invadați” de senzații foarte puternice, ca și cum retrăim în prezent momentele copleșitoare din trecut. Ajută să ne adresăm întrebarea de mai sus pentru a putea vedea că, deși situația în care ne aflăm poate fi asemănătoare, noi nu mai suntem copii și putem răspunde diferit, cu abilitățile noastre din prezent.
  • „Ce aș avea nevoie pentru a mă comporta ca un adult în acestă situație?”. Cu alte cuvinte, cum revin în spațiul meu de siguranță? Ce am nevoie să fac pentru mine pentru a simți din nou că dețin controlul, în contact cu sentimentul meu de capacitate și de valoare personală? De multe ori, este suficient să pot pune puțin spațiu fizic între mine și situația care m-a destabilizat, să ies la o plimbare scurtă, să iau o pauză de câteva minute înainte de a reacționa, pentru a putea face diferența dintre trecut și prezent. 

Ne creăm ocazii de contact și experimentare a propriului corp

Indiferent că ne punem muzică și dansăm în casă, facem sport, yoga, exerciții de mindfulness sau meditație, o baie cu spumă sau stăm pur și simplu într-un moment de liniște în fotoliul preferat, ne amintim (măcar din când în când) să facem aceste lucruri conștienți, cu bucurie și recunoștință pentru a putea fi călători prin viață în propriul corp, așa cum este el. În definitiv, este singurul pe care-l avem pentru această călătorie și merită orice efort pentru a ni-l face cât mai confortabil.

Citește și:

7 tehnici simple de meditație pentru echilibrul interior

Beneficiile unei practici simple de meditație

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Copilăria în pandemie

EFICIENȚĂ//

5 temeri de înfruntat când devii freelancer

WELLBEING//

Radiografia începutului de izolare: autodezvăluire asumată

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.