EFICIENȚĂ//

Burnout: drumul spre vindecare trece și prin recidivă

Să recunoști că nu mai poți nu este o dovadă de slăbiciune, ci de curaj.


În următoarele 5 minute vei afla:

– Cum te poți (re)descoperi la mii de kilometri de casă. 
– De ce e important să faci și ce-ți hrănește sufletul. 


Scriam într-un prim articol despre cum am ajuns să mă confrunt cu burnout-ul și am rămas cu povestea la momentul în care m-am recuperat și la ce m-a ajutat să fiu bine, astăzi, cu mine, pentru mine, deci și pentru cei din jurul meu. Dar, până la acest punct, drumul a fost lung, anevoios, cu “suișuri” mici și strâmbe și “coborâșuri” dintre cele mai urâte.

Începutul vindecării

În primăvara lui 2017, eu și soțul meu ne-am urcat în mașină și am plecat spre Cognac, un orășel cochet din sud-vestul Franței. A fost o combinație fericită între norocul de a putea pleca un an sabatic (nu înainte de a renunța amândoi la niște joburi faine) și curajul de a și face acest pas. Nu ne-am făcut niciun plan concret, nu ne-am setat priorități, n-am pornit la drum cu niciun soi de așteptare. A fost pur și simplu o nevoie disperată a mea de a lăsa totul în urmă, de a înlătura inclusiv ce era bun în viața mea la acel moment (și, cum menționam și în primul articol, cam totul era aproape perfect!) dacă asta presupunea să elimin balastul pe care-l duceam cu greu în spate, care mă cocoșase deja sub greutatea neputinței și a anxietății.

Odată ajunși acolo, m-am lovit de un alt zid. Făcusem ce-mi propusesem, plecasem, aveam acum o viață liniștită, mă puteam odihni fizic și psihic. Ce nu era în regulă? De ce aveam în continuare acele crize de plâns, de ce simțeam în continuu o stare de disperare, de lipsă de control, de direcție?

Ceea ce m-a salvat, efectiv ăsta este cuvântul, au fost: alimentația echilibrată, mișcarea (haos ambele până la acel moment) și decluttering-ul. Pentru prima dată, în mod conștient și asumat, am început să consum într-o proporție extrem de mare doar alimente care mă făceau să mă simt bine, am început să alerg zilnic (ceea ce era ceva de neconceput pentru mine cu doar câteva săptămâni în urmă) și am renunțat la haine, obiecte, cărți (oameni) după metoda KonMari a lui Marie Kondo, adică am păstrat doar ce mi-a “spark joy”. 

Desigur, nu toată lumea trebuie să plece un an sabatic într-o altă țară, să se apuce de sport sau să-și doneze hainele pentru a ieși dintr-o perioadă de burnout, și nici măcar nu asta e ideea, important este să-ți asculți corpul, mintea și să le dai ceea ce au nevoie. Abia atunci, în micul oraș din Franța, am realizat cât timp ignorasem semnalele pe care mi le-au transmis mintea și corpul, pe care mă încăpățânam să le sufoc cu muncă prea multă, odihnă prea puțină, mâncare proastă, relații toxice etc.

A fost cumva o “călătorie” către mine însămi, oricât de pompos sau a clișeu ar suna. N-am fost niciodată atentă la mine, la nevoile mele. E o capcană în care cădem extrem de ușor (și de abrupt) în ritmul alert în care trăim, în multitasking-ul acesta pe care-l glorificăm. Făceam haz de necaz cu o prietenă că, de când ne știm, dacă ceva ce trebuia să facem sau să avem nu era suficient de greu de atins, pentru noi, pur și simplu nu era suficient de satisfăcător. Îți sună cunoscut?

Revenind, nu doar că cele menționate mai sus m-am ajutat să-mi revin fizic, psihic și emoțional, dar a fost prima dată (încă o premieră!) când m-am simțit pregătită să devin mamă, dorință pe care o aveam de mulți ani, dar pentru care nu m-am simțit niciodată în stare. Până atunci.

Recidiva doare chiar mai tare decât declanșarea burnout-ului

Pentru că am rămas însărcinată și am suspectat că am ceva probleme cu sarcina, ne-am întors în România să nasc aici. Toate bune și frumoase, din nou, pe toate planurile, inclusiv pe cel profesional (am avut o colaborare faină pe care mi-o dorisem mult și care, după venirea pe lume a micuței, ar fi trebuit să se transforme într-un full-time job).

Pentru că “m-am văzut cu sacii în căruță”, am renunțat la mișcare, la mâncatul echilibrat, la tot ce mă ajutase să-mi revin din perioada grea. În plus, problemele cu sarcina s-au dovedit a fi reale, am fost nevoită să stau o lună în spital, la pat și pe perfuzii, pentru a întârzia cât mai mult posibil nașterea prematură a fetiței (care a venit pe lume la 33 de săptămâni), am aflat că tatăl meu are cancer și mai are de trăit maximum patru luni (a mai trăit doar trei), nu m-am mai putut întoarce la jobul respectiv pentru că primul an cu Rita a fost ceva infernal (a plâns aproape continuu luni de zile, n-a vrut să stea decât în brațe etc.). 

Așadar, de unde era totul bine și frumos, în doar câteva luni, am pierdut din nou controlul și de data asta m-a durut chiar mai tare.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Eu nu mi-am dorit niciodată să stau acasă doi ani cu fetița mea, nu pentru că n-aș fi vrut să petrec timp cu copilul meu, ci pur și simplu așa am simțit dintotdeauna că trebuie și vreau să fac: să mă întorc la serviciu când ea ar fi împlinit șase luni. Dar m-am trezit la 31 de ani fără job (chiar și în facultate am avut unul, și chiar unul fain!), cu un sentiment profund că am eșuat ca mamă (nu mi-ar fi trecut vreodată prin cap că voi avea probleme cu sarcina, că nu voi putea fi o mamă activă, că al meu copil va urla atât de mult și de rău pentru o perioadă așa de lungă), și cu durerea apăsătoare că tatăl meu a sfârșit măcinat de o boală oribilă și că, odată cu asta, s-a terminat orice șansă ca noi doi să putem vindeca vreodată o relație mai mult putrezită decât înfloritoare ca tată și fiică.

Dintr-o dată, pierdusem iar controlul asupra vieții mele și, pentru că singurul mod în care știam să-l recapăt era să obțin o satisfacție pe plan profesional (cum spuneam, aveam deja 32 de ani și no job!), am pus o presiune teribilă pe mine și m-am apucat de trei proiecte personale (trei mici business-uri). 

Eram nedormită deja de doi ani (durerile de dinți ale Ritei ne-au dat complet peste cap nopțile), nu reușisem să “jelesc” cum aveam nevoie moartea tatălui, mâncam din nou aproape haotic, nu mai făcusem mișcare deloc de la întoarcerea în România. Și peste toate astea s-a instalat o frustrare îngrozitoare că nu mai pot da randamentul pe care știam eu că-l pot da în proiectele profesionale, fără să mă gândesc vreo secundă că aveam din nou “resursele interioare” pe datorie.

Dacă în 2016, în peak-ul cel mai de sus al burnout-ului reușeam totuși să lucrez 10-12 ore, să funcționez cumva și social, în primăvara anului trecut, era un efort imens și să mă dau jos din pat. Atunci mi-a fost clar că viața mea fără ceea ce m-a “salvat” în primă fază de cea mai neagră perioadă pe care o trăisem până atunci nu mai poate exista. 

Așa că, din primăvara lui 2021, am început să merg la terapie (ajută enorm, trebuie doar să ai mintea și sufletul deschise, și un psiholog empatic cu care să rezonezi), am revenit la alimentația echilibrată, alerg din nou sau mă plimb 3-4 kilometri pe zi, merg (mai nou) la cursuri de dans și, cel mai important, am ales să fac profesional ceva ce mă pasionează cu adevărat și să renunț la proiecte care-mi plătesc doar facturile (extrem de importantă și latura asta, să nu mă înțelegeți greșit!, nu sunt genul de om care să creadă că banii sunt ceva rău, chiar deloc!), nu-mi hrănesc și sufletul.

O persoană mi-a spus cândva că am noroc să fiu așa “spirituală”, că d-aia îmi “permit” să “văd mai des partea plină a paharului” decât alți oameni. Sincer, nu știu dacă sunt sau nu spirituală, ce știu și ce mi s-a confirmat mai apăsat odată cu moartea tatălui meu, este că avem o singură viață de trăit, fără niciun fel de trial, fără o a doua șansă. Eu zic că este un motiv al naibii de bun pentru a încerca să trăim fericiți cu și în viețile noastre, în acord cu valorile și principiile noastre, în loc doar să existăm sufocați de aparențe și de așteptările altora față de noi.

Citește și:

Burnout – drumul de la criză la starea de echilibru

10 semne că te îndrepți cu maximă viteză spre burnout și epuizare

S-ar putea să-ți placă și…

EFICIENȚĂ//

Burnout: simptome și cauze

EFICIENȚĂ//

Schimbarea e un bilet către fericirea autentică

EFICIENȚĂ//

Reziliența în burnout

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.