SELF-IMPROVEMENT//

Au voie părinții să se plângă?

Sau comit un păcat de neiertat în ochii societății? Descoperă părerea onestă a unui tată.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce ne ascundem în spatele ecranului și proiectăm o imagine de părinți fericiți în social media.
– Care e secretul pentru a fi un părinte mai bun.


Pentru cei mai mulți oameni, când cineva se plânge că uneori e greu, complicat și frustrant să fii părinte sună fix ca atunci când o vedetă mondială, un sportiv sau actor, se plânge de viața sa, spunând că nu mai suportă, că vrea altceva.

”Hai, măi, nene, că ai tot ce își poate dori un om, ce te tot plângi?!?”.

Așa arată pentru ceilalți și un părinte care zice că viața sa poate să fie foarte grea. Că doar nu ceilalți l-au pus să facă un copil, nu? Că dacă nu voia, nu trebuia să se bage în chestia asta, că doar n-a făcut-o forțat… Plus că sunt atâția oameni care și-ar dori să aibă copii și nu pot, din varii motive, așa că să nu ne mai plângem atâta. 

Legea compensației

Și, sigur că, din exterior, lucrurile chiar pot arăta așa. Mai ales că știm cu toții înclinația majorității părinților spre melodramă și victimizare. Doar că așa cum nimic pe lumea asta, dar ABSOLUT NIMIC, nu este doar lapte și miere, la fel este și-n cazul creșterii unui copil. E minunat de foarte multe ori. Poate chiar de cele mai multe ori. E mai grozav și mai frumos decât și-ar putea cineva imagina vreodată până să trăiască acele momente. Dar și în acest caz, ca mai în toate aspectele vieții, funcționează foarte bine și în mod constant, legea compensației. 

Ceea ce înseamnă că momentele de frustrare, de neputință, de disperare etc pot atinge niște abisuri pe care, la fel, nu ți le poți imagina și cu siguranță nu le poți crede, ci doar considera niște exagerări, până când nu le trăiești pe pielea ta.

Și nu mă refer aici la boli grave sau pierderi mari sau ireparabile. Acestea sunt întâmplări nefericite de care sperăm să nu avem parte vreodată, ca părinți și pot fi considerate excepții.

Nu, eu mă refer la viața de zi cu zi, la lucrurile mărunte. Oricât de nefiresc sună, a fi părinte poate fi, de multe ori, o povară. Și cred că până nu vom accepta cu adevărat acest lucru și până nu-l vom putea spune cu voce tare, nu ne va fi mai bine.

Presiunea socială

Pentru că părerea celorlalți a fost un aspect la care dintotdeauna noi, oamenii, ne-am raportat mult mai mult decât ar fi trebuit, iar în zilele noastre, de când cu social media și de când fiecare dintre noi a devenit o mică “vedetă” în bula sa, frica de a spune ceea ce nu trebuie sau de a părea că facem ce nu trebuie sau că ne plângem când nu ar trebui a devenit atât de mare încât ne ascundem în spatele unui ecran pe care ne expunem doar părți din viața noastră, cele mai frumoase, ascunzând aspecte la fel de importante, dar pe care le considerăm potențial supărătoare pentru ceilalți, deci potențial vătămătoare pentru imaginea noastră. 

Dar doar pentru că nu vorbim (prea des) despre cât de greu ne este ca părinți (sau ca orice altceva: profesori, adolescenți, ingineri, angajați, angajatori etc), acest lucru nu înseamnă că nu ne este greu sau că, uneori, nu ne-am dori să putem renunța sau să putem face și altceva. Dar cu siguranță înseamnă că toate aceste sentimente le înmagazinăm în noi și, așa cum știm, sentimentele astea au mereu capacitatea de a-și găsi drumul la lumină. Adică noi credem că le îngropăm și rămân îngropate, dar ele se manifestă când ne așteptăm mai puțin și față de cine ne așteptăm mai puțin.

Acest lucru înseamnă, de cele mai multe ori, că fie noi sau, mai rău, fie copiii noștri, sunt cei care suferă atunci când noi suntem nefericiți în postura de părinți și nu vrem sau nu putem să recunoaștem sau, varianta și mai gravă, să NE recunoaștem asta. Ne răzbunăm pe ei sau pe noi înșine pentru că am fost învățați să credem că nu avem voie să ne plângem, ca părinți, când e greu, când nu mai putem, când vrem altceva. Că ar trebui să înghițim toate astea și să mergem mai departe, că asta face un părinte bun. 

Acceptarea

Iar eu cred că asta este o greșeală. Că nu ai cum să fii un părinte bun nu dacă nu ești în contact cu tine însuți și cu ceea ce simți. Și, ok, dacă ceea ce simți ți se pare greșit sau nu înțelegi de unde vin aceste sentimente, poți face ceva în direcția asta. Dar să ai pretenția că îi oferi tot ceea ce este mai bun copilului tău, când tu nu-ți oferi tot ce este mai bun pentru tine, asta nu are cum să funcționeze altfel decât la nivel declarativ.

Așa că în loc să ne blamăm sau să îi blamăm pe alții care văd uneori creșterea unui copil ca pe o povară, mai bine înțelegem că așa e viața, uneori mai frumoasă, alteori mai neplăcută, uneori mai ușoară, alteori mai grea și că a crește un copil este o treabă atât de importantă pentru fiecare părinte, încât nu are cum să fie simplă. Frumoasă, cu siguranță. Minunată, sigur că da, de multe ori. Dar ușoară? În niciun caz. Și ceea ce nu este ușor, este și născător de multe frustrări, supărări și angoase. Cred că dacă am avea asta în minte mai des, ne-am putea face viața noastră și a celor din jur mai frumoasă și mai liniștită. Fie că sunt(em) părinți sau nu. 

Citește și: 

Cum să crești un copil echilibrat

Cum să creștem copii inteligenți emotional?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

5 moduri în care ți se schimbă viața după ce devii mamă

SELF-IMPROVEMENT//

Cum să te împrietenești cu vulnerabilitatea

OAMENI THRIVE//

Randi, cântăreț: ”Starea de bine, mulțumirea de sine sunt alegeri pe care le facem sau nu”

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.