SELF-IMPROVEMENT//

Atașamentul și controlul

Pentru mulţi dintre noi, descoperirea identităţii înseamnă căutarea unei imagini acceptabile.


În următoarele 6 minute vei afla:

– De ce peștele nu știe nimic despre apă.
– Cum este definit de budism conceptul de atașament.


Când eram bebeluși, ceea ce simțeam era tot ceea ce știam, iar lucrurile din jur nu aveau încă un nume. Când am mai crescut, am învăţat să deosebim un lucru de altul, o întâmplare de alta, pe noi înșine de restul lumii. Toate bune și frumoase până aici, cu condiţia să nu uităm care este fundamentul. Munţii se deosebesc unii de ceilalţi, dar au același fundament, și chiar dacă folosim cuvinte diferite pentru munţi diferiţi, nu există cuvinte pentru fundamentul lor, deoarece  cuvintele nu pot denumi decât diferenţele. Și nu poate exista un cuvânt – sau o idee, la o adică – pentru non‑diferenţă. Sigur că o putem sesiza, dar nu o putem „gândi“. Avem senzaţia că suntem conștienţi, dar nu știm ce este conștiinţa de sine stătătoare, pentru că ea este prezentă în toate tipurile posibile de experienţă. Aparent, peștele nu știe nimic despre apă, pentru că nu iese niciodată din mediul lui.

Cu toate acestea, odată ajunși la maturitate, uităm care este fundamentul. Ne lăsăm fascinaţi, vrăjiţi și fermecaţi  de  toate  lucrurile  pe  care ni le vântură prin faţă adulţii și uităm de fundament. Ajungem să credem că toate aceste deosebiri pe care le‑am descoperit sunt cele mai importante lucruri asupra cărora trebuie să ne concentrăm și suntem hipnotizaţi. Acordăm atenţie exclusiv falselor diferenţe, considerând că sunt singurele care contează. În budism, senzaţia aceasta de blocaj eronat se numește „atașament“.

„Atașamentul“ nu se referă la unele lucruri, cum ar fi să te bucuri de cină, să apreciezi ce e frumos sau să-ți placă să dormi, și nici la anumite reacţii, cum ar fi teama sau întristarea. Acestea sunt doar moduri naturale în care reacţionează organismul la mediul înconjurător. Cuvântul sanscrit este klesha și o traducere mai bună decât „atașament“ ar putea fi termenul „fixaţie“. Ne agăţăm de cutare sau cutare lucru, rămânem fixaţi, blocaţi sau nu ne putem smulge dintr‑o stare de ezitare instabilă. Aceasta este semnificaţia cuvântului klesha. Dezvoltăm tot felul de fixaţii pentru tot felul de lucruri, iar cei care ne învață să avem fixaţii sunt părinţii noștri, mătușile, unchii, profesorii, prietenii. Și două astfel de fixaţii majore, pe care ni le însușim încă din copilărie, sunt deosebirea dintre noi și ceilalţi și deosebirea dintre acţiunile voluntare și cele involuntare. Pentru un copil mic, aceste distincţii sunt extrem de derutante. Spre exemplu, i se spune să meargă la culcare, să facă ceva la oliţă, să-și iubească părinţii sau să nu-i mai fie frică, dar toate aceste lucruri ar trebui să se întâmple de la sine. Așadar, copilului nu numai că i se impune să facă lucruri care sunt pe placul celor mai mari și mai buni ca el, dar ar mai trebui și să le facă în mod spontan. Nu e de mirare că i se par atât de alambicate.

Drept urmare, dobândim ceva numit „eu“. Din punctul meu de vedere, nu este vorba despre ceva sinonim cu organismul nostru viu, ci mai degrabă cu ceva abstract. Eul are aceeași funcţie și este  același tip de realitate  precum este o oră, un metru, un kilogram sau un meridian. Îl numim astfel de dragul discuţiei, ca parte a unei convenţii. Avem un eu datorită unei convenţii sociale, dar comitem cu toţii o eroare când ne comportăm cu această abstracţie de parcă ar fi ceva real sau fizic. Eul este doar un amestec de idei și imagini despre noi înșine. Această imagine nu suntem „noi“, la fel cum ideea de copac nu este un „copac“.


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


În plus, imaginea pe care o avem despre noi înșine este extrem de eronată și incompletă. Imaginea mea despre mine  nu  seamănă  deloc  cu  imaginea  ta  despre  mine, iar imaginea mea despre tine este total diferită de imaginea ta  despre tine. Mai  mult, imaginea mea despre mine exclude orice informaţie legată de sistemul meu nervos, de sistemul meu circulator, de metabolism și tot soiul de relaţii subtile cu universul înconjurător uman și non‑uman. Cu alte cuvinte, imaginea pe care o am despre mine – eul meu – este o caricatură. Mi‑am format această imagine, în special prin prisma interacţiunii mele cu alţi oameni care într‑un fel sau altul mi‑au spus cine sunt – mi‑au spus‑o în mod direct sau indirect – și proiectez această imagine a mea în lume, iar lumea la rândul ei o reflectă înapoi. Și ni se spune încă din primii ani de viaţă că această imagine trebuie să fie consistentă. Pentru mulţi, căutarea identităţii înseamnă căutarea unei imagini acceptabile. „Ce rol ar trebui să joc? Ce‑ar  trebui să fac în viaţă?“ Întrebările acestea sunt importante, dar pot fi extraordinar de înșelătoare, dacă nu sunt susţinute de elemente mai profunde.

Ai putea fi tentat să protestezi și să spui că nu te consideri o simplă imagine. Ai putea spune că te simţi mai real de atât, că tu reprezinţi centrul a ceva. Ei bine, să vedem cum stau lucrurile. Cine ești tu din punctul de vedere al corpului tău? Dacă te privești, nu-ţi vezi decât picioarele, burta, braţele, mâinile și o porţiune incertă din nas, asta dacă închizi un ochi. Și presupui că ai un cap, doar pentru că toţi ceilalţi au cap. Sau te‑ai uitat în oglindă și oglinda ţi‑a reflectat imaginea capului. Dar niciodată nu-ţi vezi cu adevărat capul, așa cum niciodată nu-ţi vezi cu adevărat spatele. Așa că, în mod firesc, îţi plasezi eul în partea aceea nevăzută a corpului tău, pentru că de acolo pare să pornească totul și tu „simţi“ lucrul acesta. Dar ce simţi de fapt? Chiar dacă văd limpede – dacă ochii mei funcţionează cum  trebuie –, ochii mei nu sunt conștienţi de ei înșiși. Adică nu-mi dau seama că văd decât atunci când văd pete sau depistez vreun soi de deficienţă în vederea mea. Așadar, dacă eul meu funcţionează cum trebuie, de ce ar trebui să fiu conștient de el ca de ceva care există pe undeva pe‑acolo? Asta este doar o bătaie  de  cap,  un impediment, mai ales că eul este extrem de dificil de îngrijit. Așa că nu asta este ceea ce „simţim“.

Ceea ce simţim este un fel de senzaţie cronică, obișnuită, de încordare musculară. Este același lucru pe care l‑am învăţat în copilărie când ni se spunea să executăm la comandă activităţi spontane. Simţim aceeași tensiune când cineva ne spune „să ne uităm cu atenţie“ sau „să ne concentrăm“. Ne străduim să ne folosim mușchii ca să ne facem nervii să funcţioneze, un efort de altfel inutil, pentru că exact atunci nervii nu reușesc să funcţioneze cum trebuie. Ne ţinem respiraţia, ne controlăm emoțiile, ne încordăm stomacul și rectul de teamă, „facem un efort ca să ne revenim“. În sanscrită, tensiunea aceasta cronică se numește sankocha – contracţie – și rădăcina a ceea ce  numim senzaţia eului.  Această senzaţie de încordare este referinţa fizică a imaginii psihologice pe care o avem despre noi înșine.

Eul este în mod natural util în comunicările sociale – eu sunt ideea unei entităţi, cu un anumit  nume, ceea  ce este rezonabil atât timp cât știm ce facem și-l luăm ca atare. Însă suntem atât de fixaţi pe acest concept, încât ne derutează chiar și dacă ni se sugerează că am putea să simţim altfel. Când auzim de oameni care-și transcend  eul, ne gândim: „Uau, cum au făcut asta?“. Este ridicol să ne punem o astfel de întrebare. Își „transcend“ eul pentru că acesta nu a fost niciodată acolo. Nu poţi transcende eul, așa cum nu poţi tăia o roată de cașcaval cu un meridian.

Să presupunem că ești din nou bebeluș. Nu știi nimic. Toate cuvintele nu sunt decât zgomote. Nu încerca să le transformi în altceva, nu depune niciun efort. Sigur că vei simţi anumite tensiuni în corp sau că-ţi vor trece prin minte cuvinte și idei, dar e ca atunci când bate vântul sau când norii plutesc pe cer. Nu-ţi bate capul cu nimic din toate acestea, nu trebuie să te debarasezi de nimic. Conștientizează lucrurile care se petrec în corpul și în mintea ta, la fel cum ai fi conștient de norii de pe cer.

Nu există nicio problemă cu niciunele dintre acestea. Doar privește, simte și ascultă, fără să denumești, dar dacă „dai un nume lucrurilor“, este în regulă, ia‑le ca atare. Nu poţi forţa nimic din ce ţi se întâmplă. Nu poţi să nu te mai gândești sau să nu mai denumești ceva în mod intenţionat. Observi? Asta nu înseamnă că nu te pricepi să meditezi, nu este un semn al înfrângerii. Este doar o dovadă că totul se derulează de la sine. Este o dovadă că tu nu exiști separat, individual, decât în imaginaţia ta.

Așa că ţine minte: ești un bebeluș. Simţi lucrurile care se întâmplă, dar nu știi nimic despre diferenţa dintre acele lucruri și persoana ta. Nimeni nu te‑a învăţat deocamdată să faci această diferenţă. Nimeni nu te‑a învăţat că ceea ce vezi în faţa ta nu este nici aproape, nici departe de ochii tăi. Să numim tot ceea ce simţi și percepi „realitate“. Este tot ceea ce se întâmplă. Este ceea ce chinezii numesc Tao sau ceea ce budiștii numesc tathata sau „aseitate“. Și nu ţi se întâmplă „ţie“, căci ce ești „tu“? Tu nu ești decât un aspect al întâmplării.

Și atunci cine controlează totul? Ideea în sine este ciudată: faptul că există cineva sau ceva care deţine controlul. De parcă procesele au nevoie de ceva din afara lor ca să se controleze. De ce nu pot fi autofuncţionale? Spunem „Stăpânește‑te!“, de parcă ai putea să separi o persoană în două, cu o parte separată de eul care ar trebui să fie stăpânit. Ce consecinţe ar putea avea așa ceva? Cum ar putea un substantiv să activeze un verb? Și, totuși, trăim cu superstiţia fundamentală că așa ceva este posibil. Se întâmplă un proces spontan care se autocontrolează, conștient de sine – conștient de sine prin tine. Tu ești o deschizătură prin care universul se uită la sine însuși. Și pentru că se uită la el însuși prin tine, există mereu un aspect pe care nu și‑l poate vedea. Și așa ajungem la un joc de‑a v‑aţi ascunselea.

Dar dacă întrebi „Cine este cel care caută ceea ce este ascuns?“, asta înseamnă că încă trăiești cu convingerea că orice verb are nevoie de un subiect. Dacă afirmi că pentru a cunoaște este nevoie de cineva care să cunoască, nu faci altceva decât să supui natura la regulile gramaticii. Cu toate acestea, în multe limbi verbul poate fi folosit fără un substantiv și, când vrei să vezi cine face acţiunea, descoperi că este imposibil, la fel cum nu poţi să vezi „esenţa“ care se găsește dincolo de tiparele naturii. Ceea ce numim esenţă sunt doar tiparele pe care le vedem fără să ne concentrăm asupra lor.

Folosim toate aceste cuvinte: energie, materie, fiinţă, realitate, Tao, univers. Știai că „univers“ înseamnă „o răsucire“? E rândul tău acum să te răsucești. Te întorci ca să te privești. Dar nu poţi face două răsuciri ca să vezi cum arăţi! Așa cum se spune în Zen, nu poţi să apuci ceva și nici nu poţi să te debarasezi de acel ceva, tocmai pentru că nu ești capabil să îl apuci, să îl obţii

Fragment din cartea Cum să-ți pierzi mințile și să devii înțelept de Alan Watts, publicată la editura Curtea Veche în 2021.

Citește și:

Când simți că nu mai poți, pierde controlul!

Cât de mult control ai de fapt asupra fericirii tale?

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ghidul Thrive: tot ce trebuie să știi despre creativitate

SELF-IMPROVEMENT//

Ghidul Thrive: cum să construiești obiceiuri sănătoase și durabile

SELF-IMPROVEMENT//

10 semne validate de știință că ești mai inteligent decât crezi

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.