SELF-IMPROVEMENT//

Am refuzat să-mi accept durerea și asta s-a întors împotriva mea

După ce am fost lovită de un biciclist în mijlocul orașului New York City, prima mea reacție a fost să mă ridic, să mă scutur de praf și să plec mai departe.

Fiecare celulă din corp pulsează, iar capul îmi bubuie. Vreau să-mi ascund capul în mâini până când lumea nu se mai învârte în jurul meu. Însă n-o fac. În schimb, mă ridic. Mă simt amețită și am o senzație ciudată, de parcă acest corp nu mi-ar mai aparține, de parcă pielea, oasele și organele mele interne au fost rearanjate într-un mod pe care nu îl mai recunosc. Îmi scutur pietricelele de pe braț. Mi-au lăsat niște urme mici pe palmă, ca și cum ar fi fost imprimate în piele. Biciclistul îmi oferă mâna să mă ajute, iar eu îl refuz. Pare agitat, și am brusc pornirea să-l liniștesc. 

Mă simt din nou ca pe scara rulantă din Barcelona, când mi-am dat seama că un bărbat din spatele meu tocmai îmi deschisese geanta și îmi luase portofelul. „Îmi pare rău, dar e portofelul meu”, i-am spus atunci. Apoi am întins mâna și i l-am luat din mână.

Acum stau față în față cu persoana care a dat peste mine și îl asigur că sunt OK; apoi, în sinea mea, mă asigur pe mine însămi că sunt OK. El mă crede. Eu nu sunt sigură că o s-o fac. Amândoi suntem de vină. Eu traversam strada aiurea, fără să mă asigur, el venea pe contrasens pe o stradă cu sens unic. Îi strâng mâna fină cu palma mea julită. Suntem chit. El se urcă înapoi pe bicicleta lui de curier, cu un motor electric atașat de ea. Bicicletele electrice sunt ilegale în New York. Nu pentru că sunt periculoase, deși acesta este adevărul, ci pentru că statul New York cere ca aceste biciclete electrice să fie înregistrate la Departamentul de Vehicule cu Motor, iar acesta refuză să le ia în evidență. 

Biciclistul își ridică punga cu mâncare pe care o livra, o inspectează și, aparent mulțumit de rezultat, pedalează în stânga, spre Fitfth Avenue. Pe lângă apartamentul meu, pe lângă biserica la care am fost o dată, pe lângă cireșul care dă să înflorească, pe lângă cel de alături, încă neînflorit. Eu o iau spre dreapta, către Sixth Avenue. 

Viața mea se transformase într-un aranjament enorm care lucra împotriva realității. Am crezut că e perfect normal să fii lovit de o bicicletă și să te comporți ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu m-am gândit niciun moment că acționez ciudat. Mi-a trecut prin cap că doar corpul meu se comportă neobișnuit. Și de ce nu se recuperează mai repede?! Nu puteam accepta că nu eram în stare să-l controlez sau să-l repar. Așa că am făcut tot ce-am putut să-l ignor. Eram bine. Doar corpul meu încă nu-și dăduse seama că așa stăteau lucrurile. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Întârzii. Am o întâlnire romantică. Este un blind date. Pe când mătușa mea Agapi avea 16 ani, a studiat în Augusta, Georgia. Agapi crescuse în Atena, Grecia; engleza ei era bună, însă nu înțelegea prea bine expresiile colocviale. Familia la care stătea i-a aranjat o întâlnire „în orb” cu un vecin. Când partenerul ei a sosit și a complimentat-o cât de bine arată, ea a exclamat: „Ah, deci vezi, de fapt!”.

Continui să merg pe Sixth Avenue către întâlnire. Un prieten comun ne-a făcut aranjamentul. Partenerul meu de azi lucrează la o firmă de investiții de capital de risc. Nu este prima mea întâlnire cu un finanțist. 

„Deci, ce faci, mai exact?” întreb de fiecare dată.

„Oferim companiilor aflate la început de drum capital de creștere, pentru un randament mai mare decât ratele dobânzii de pe piață”, spun toți. 

„Interesant”, răspund. Sună ca și cum ai juca Mad Libs (un joc în care trebuie să completezi spațiile libere cu cuvinte de un anumit tip, gen substantiv sau adjectiv – n.r.).

Cel cu care mă întâlnesc azi arată ca Armie Hammer și a jucat polo în facultate. Știu asta pentru că l-am căutat pe Google înainte de întâlnire. Pe când eram copil, mereu uitam cum trebuie să înot. Așa că în fiecare vară eram forțată, cumva, să reînvăț. Săream în piscină și realizam, brusc, că nu mai știu cum s-o fac. Dădeam din mâini ca disperata, până când bunica îmi arunca bagheta mea favorită, plutitoare, de culoare roz. Apoi mă retrăgeam abătută către capătul umbros al piscinei, îmi dădeam părul pe spate, îl fixam acolo și mă prefăceam că sunt George Washington. 

Continui să merg, încercând să trec peste accident ca și cum aș fi un atlet care are o crampă musculară. Dar, pe măsură ce merg mai mult, pe atât New York-ul arată tot mai puțin ca New York și tot mai mult ca o bandă desenată Sin City: super-stilizată, brutală, în stilul unei pelicule noir, cu culorile estompate, cu umbrele tot mai lungi, cu trecătorii ciudați. Sau poate că eu merg printr-o pictură de Edvard Munch. Sunt imaginea din Țipătul. Doar că eu n-o să țip niciodată. Mă controlez mult prea mult ca să fac asta.

Fragment din Map to the Unknown: A Journey Inward de Isabella Huffington. ©2020 Audible Originals.

Citește și:

Accidentul care mi-a schimbat viața

Ce m-a învățat bunica mea despre puterea familiei

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

COVID19 și cu mine: cum am conviețuit

Dedi Grigoriu
MISIUNE//

Delia Grigoroiu: ”În lupta cu cancerul, sunt un soldat care vrea să se întoarcă acasă”

WELLBEING//

Radiografia începutului de izolare: autodezvăluire asumată

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.