SELF-IMPROVEMENT//

Alienarea parentală: arma care ne mutilează copiii

Când copilul devine miza confruntării dintre părinți.


În următoarele 5 minute vei afla:

– De ce alienarea parentală este considerată o ”armă nucleară” în războiul pentru custodie.
– Care sunt consecințele alienării parentale asupra copilului. 


Divorț. Un cuvânt scurt, care atrage după sine o listă de consecințe prea lungă și prea grea pentru puterea unui copil de a-l înțelege, de a-l accepta și de a i se adapta. Și, mai ales, de a se dezvolta sănătos pentru a deveni un adult pregătit pentru viață. Unul dintre efectele negative ale divorțului, însă prea puțin urmărit și recunoscut, este alienarea parentală. 

Ce este alienarea parentală?

Fenomenul de alienare parentală, numit și ”Sindromul alienării parentale” a fost descoperit de către cercetătorul și psihiatrul american Richard Alan Gardner în jurul anilor 1985-1987.

Din păcate, a fost introdus în România abia din anul 2016. Tot atunci a fost și catalogat la noi ca fiind o formă de abuz emoțional sever asupra minorului. 

În țara noastră, instanțele de judecată încă se luptă cu mari lacune în ce privește aplicarea consecințelor pentru părintele alienator (cel care abuzează copilul prin manipulare pentru a nu mai dori relația cu celălalt părinte) și găsirea unor soluții care să ajute la vindecarea copilului alienat.

Din acest motiv mulți părinți alienați (care sunt îndepărtați de propriii copii) renunță la procesele prin care cer dovedirea alienării parentale. Anii prea mulți (minim 3!) în care se luptă în instanțe, în care sunt umiliți de copii, de foștii parteneri de viață și chiar de către organele competente, îi fac să cedeze și să accepte faptul că propriul copil nu mai dorește relația cu ei. 

Însă renunțarea lor nu ”calmează spiritele”, cum adesea ne este inoculat, ci îngroașă dovezile că alienarea parentală a devenit o armă nucleară în războiul pentru custodie.

Este necesar a ști că scopul alienării parentale este acela de a bloca sau slăbi relația părinte-copil, din răzbunare față de fostul partener de viață. 

Cum recunoaștem alienarea parentală?

Pentru ca un copil să poată fi salvat din ”ghearele” alienării, este nevoie să fie cunoscute cât mai devreme semnele după care o putem diagnostica.

Psihiatrul Richard Gardner ne-a lăsat o serie de caracteristici după care recunoaștem alienarea parentală, etichetată și prin termenul de ”spălare pe creier”.

Încurajez toți părinții să citească aceste caracteristici și să analizeze, pe baza lor, propriile comportamente, comportamentele copiilor lor și ale foștilor parteneri de viață.

  • Campania de denigrare: părintele alienator îl vorbește de rău în fața copilului pe celălalt părinte, îi induce voit copilului credința că tati/mami e rău/rea, nu-l iubește, e prefăcut, nu le dă bani etc. 

Astfel, copilul manifestă dispreț, chiar vorbește despre ura pe care o simte față de părintele alienat, însă acestea se întâmplă nu pentru că într-adevăr îl urăște (copiii nu urăsc!), ci pentru că i se inoculează ideea de ură.

  • Raționalizarea slabă a denigrării: copilul explică alienarea (refuzul de a merge la celălalt părinte, de a fi apropiat lui) într-un mod irațional: ”Nu vreau să vin la tine pentru că-mi citești prea multe povești/ mă duci prea mult la plimbare/ îmi cumperi cadouri prea puține/ multe/ urâte!”. 
  • Lipsa de ambivalență: copilul îl consideră pe părintele alienator bun și pe cel alienat rău. Acesta nu înțelege că și mami și tati greșesc uneori față de el, ci e convins că cel alienator este perfect, niciodată nu-i face rău, iar cel alienat e rău, niciodată nu-i face bine. (De obicei, părintele alienat pune limite, iar copilul e învățat de către părintele abuzator să creadă că limita e un abuz asupra sa: ”Dacă mami nu-ți dă ciocolată oricând vrei tu, înseamnă că e rea și-ți face rău!”).
  • Fenomenul de ”gânditor independent”: copilul susține că el însuși alege să refuze relația cu părintele alienat: ”Nu tati/ mami mă învață să nu vin la tine, EU nu vreau. Nu e vina lui mami/ tati pentru că eu nu vreau cu tine!”. 

Aceste convingeri i-au fost de fapt inoculate copilului de către părintele alienator, când acesta îi spunea lucruri ca: ”Eu te las să mergi, e alegerea ta dacă vrei sau nu! Acolo vei mânca/ dormi/ îmbrăca singur, dar dacă tu-ți dorești acolo, ești liber!”. Apoi, în fața celorlalți, părintele alienator susține: ”Eu las copilul, dar EL refuză! E mare, are propriile dorințe!”.

  • Suportul părintelui alienator, în orice condiții: copilul îi ia apărarea părintelui alienator, oricât de grave ar fi comportamentele acestuia: ”Ce dacă tati te-a bătut? O meritai!”,  ”Mami are dreptate să te fi înșelat cu altul!”, ”Tati știe mai bine decât tine că nu pățesc nimic dacă nu port ochelarii recomandați de doctor!”, ”N-am nevoie de centura de siguranță, că așa a zis mami!”.
  • Lipsa vinovăției: copilul alienat nu se simte vinovat pentru suferința produsă părintelui alienat sau nu este recunoscător pentru ajutorul și cadourile oferite de acesta: ”Nu-mi pasă de păpușile pe care mi le-ai adus! Nu port hainele de la mami/tati!”. Cauza lipsei de vinovăție nu este imaturitatea copilului, ci faptul că a fost manipulat într-o anume direcție.
  • Prezența scenariilor învățate și repetate: copilul se comportă întocmai cum îl învață părintele alienator. Acesta îi spune copilului ce să facă/spună atunci când este căutat de părintele alienat și/sau face jocuri de rol cu copilul, astfel încât acesta să învețe pe de rost ce are de făcut când tati/mami vine să-l ia. 

Deseori copilul primește laude şi recompense pentru cât de bine îşi joacă rolul în fața celuilalt părinte. Exemplu: ”Când vine tati, să te ascunzi în spatele meu, să nu te fure și să țipi cât poți de tare că nu vrei să mergi!”.

  • Animozitate față de familia extinsă a părintelui alienat: unchi, verișori, mătuși, părinte și frați, ba chiar și față de bunici. Când oricare din aceste persoane îl vorbește de bine pe părintele alienat, copilul percepe orice aude ca fiind un atac împotriva convingerilor sale: ”Bunica mă minte că tati mă iubește, pentru că mami îmi spune că tati e rău și nu-i pasă de mine!”. 

Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Consecințele alienării parentale asupra dezvoltării psiho-emoționale a copilului

Alienarea parentală este un abuz sever asupra copilului, care-i afectează toate palierele vieții sale emoționale. 

Copilul alienat prezintă:

  • Stimă de sine scăzută: ”Nu sunt suficient de bun!”, ”Nu sunt în stare, nu pot!”, ”Sunt urât, prost!”;
  • Interiorizare: nu vorbește despre fricile lui, nu se mai distrează ca un copil, petrece mult timp singur;
  • Confuzie: ”Pe cine să aleg între mama și tata?”, ”În cine să cred, dintre părinții mei?”, ”De cine să ascult?”;
  • Identitate confuză: ”Cine sunt eu?”, ”Ce însemn eu pentru ceilalți?”;
  • Teama profundă de abandon: ”Dacă nu fac ce-mi spune mama/tata, mă va părăsi!”, ”Trebuie să fac orice mi se cere, altfel va pleca!”;
  • Tentative de suicid: toate cele de mai sus îl afectează atât de tare, încât poate ajunge la extrema de a-și dori și provoca moartea.

Ce este de făcut?

Copilul alienat are nevoie de psihoterapie. Urgent și fără justificări din partea părinților și a instanțelor de judecată.

Părintele alienat (cel îndepărtat de copil) are responsabilitatea să acționeze pe cale terapeutică și legală, pentru a-și proteja copilul: apelează la instanță, pentru a dovedi alienarea, și apelează la protecția copilului, pentru ca părintele alienator să fie obligat să includă copilul în procesul terapeutic.

Alienarea parentală, această armă care ne mutilează pe viață copiii, trebuie eradicată. 

Este absolut necesar ca în România să existe cât mai multă informare în legătură cu acest subiect, din partea specialiștilor în sănătate mintală.

De asemenea, este nevoie urgentă ca instanțele din țara noastră să se implice activ în depistarea cât mai timpurie a acestui fenomen, oferind consecințe negative părintelui care-și abuzează copilul prin alienare.

Citește și:

21 de sfaturi pentru a crește un copil sigur pe el

Calmează anxietatea copilului tău în 30 de secunde

S-ar putea să-ți placă și…

SELF-IMPROVEMENT//

Ce m-a învățat bunica mea despre puterea familiei

OAMENI THRIVE//

Cum și-a regândit Michael Bublé viața și cariera după boala fiului său

SELF-IMPROVEMENT//

Accidentul care mi-a schimbat viața

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.