SELF-IMPROVEMENT//

A face sau a nu face un copil

Alegerea de a nu avea copii poate fi una realistă, sănătoasă și de respectat.


În următoarele 3 minute vei afla:

– Care este diferența între o legătură și o relație cu copilul.
– De ce nu trebuie să proiectăm asupra copiilor noștri visurile proprii.


Părinții știu: nimic, dar nimic pe lumea asta mare și uimitoare nu se compară cu a-ți privi copilul. Când doarme, când respiră, când se joacă sau are emoții, când se concentrează la teme, când râde, când orice. Zâmbetul lui e mai spectaculos decât savanele africane, iar lacrimile lui mai dureroase decât stingerea definitivă a unei specii (oricât ai iubi natura și animalele, iar eu le iubesc).

E o dragoste care mută munții din loc, te amețește, îți dă super puteri, dar te face și mai vulnerabil decât ai fost vreodată. De asemenea, e o dragoste care-ți schimbă viața: în unele sensuri, cele majore, în bine. În altele, organizatorice, în mai greu. Și totuși, nu cunosc părinți care să regrete că au făcut copii, doar părinți care mai și obosesc sau se simt depășiți. Pentru că, dacă e să fim cinstiți, partea cu părințeala e zugrăvită în culori pastel, deși tabloul real are toate nuanțele Pantone. 

Copiii sunt marketați ca un fel de panaceu: în sarcină, te fac să strălucești (dar și să te îngrași 30 de kilograme). Dorm profund și dulce (dar aproximativ trei ore, apoi vor să fie hrăniți). Te iubesc necondiționat (dar te și solicită cum niciun job nu te-a solicitat până acum). Sudează familia (dar sunt și unul dintre motivele pentru care aceasta se zdruncină). Îți dau un scop (dar șterg cu radiera altele). 

Dacă motivele pentru care merită să faci un copil sunt evidente și țin, deseori, de un instinct care bate cu pumnii în porțile noastre sufletești și setează alarme pe ceasul biologic, motivele pentru care să NU faci un copil sunt mai puțin evidente: țin de terenul pe care ar veni acesta pe lume și de așteptările pe care le proiectăm pe el. Un copil poate face multe, însă sunt câteva pe care nu le face și nici n-ar trebui să ne așteptăm să le facă.

Psihologul Alina Boroș explică miturile cele mai răspândite despre copii și modul în care nașterea lor influențează viața de cuplu și răspunde la două întrebări care cântăresc greu, sau ar trebui să o facă, în luarea deciziei de a deveni părinți.

Care este premisa cea mai importantă când un cuplu se gândește la un copil?

”Este foarte important să identifice rolul pe care îl atribuie copilului, atunci când decid să aibă unul. Este esențial să evităm să ne identificăm cu acesta, devine nedrept față de adulți și față de el. A avea un copil înseamnă o legătură de sânge pe viață, asta n-o să se schimbe niciodată, indiferent dacă alegem să-l creștem și să-l îngrijim sau alegem, din diferite motive, să renunțăm la copil emoțional și/sau fizic (numai în anul 2018 au fost abandonați peste 750 de copii, arată statisticile oficiale).

Relația, în schimb, este cu totul altceva. A avea o legătură nu presupune că avem și o relație. O relație se construiește în timp, cu implicare, iubire, respect față de nevoile părintelui și ale copilului. Cu siguranță, mulți părinți și copii ar fi mai fericiți dacă ar renunța la a pune atât de multă presiune pe „a face” și ar fi mai centrați pe „a fi”, mai curioși să descopere cine este, cum este copilul lor și cum sunt ei în relație cu copilul lor. Ajutați-l să devină cea mai bună variantă a lui, nu a voastră”.

Cum îi afectează pe copii o relație disfuncțională cu părinții?

”Am întrebat, zilele trecute, în cabinet, un adolescent ce-l doare cel mai tare în relație cu părinții lui. Mi-a răspuns: „Faptul că mă întreabă doar ce fac la școală. Nu mă întreabă ce simt, dacă îmi este ușor sau greu, dacă ar putea să mă ajute cu ceva”. Ca el sunt mulți copii… O relație, părinte-copil în cazul nostru, răspunde atât nevoii de simbioză, cât și celei de autonomie, permite celor implicați să se dezvolte atât împreună, cât și autonom, să-și atingă scopurile independent unul de celălalt. Copiii au nevoie de părinții lor pentru a se dezvolta, dar atunci când părinții proiectează toate nevoile neîmplinite pe copil, copilul nu se descoperă pe sine, nu știe ce este mai bine pentru el, cine este, ce vrea, ce poate, ce-i place sau ce nu-i place, este confuz cu privire la identitatea sa.

Așadar, atenție mare dacă proiectați asupra ideii de a avea un copil următoarele paradigme, explică psihologul Alina Boroș:

O să fim mai apropiați

Dacă porniți cu așteptarea asta, o să fiți dezamăgiți. Atunci când luați decizia de a avea un copil, este foarte important să simțiți că aveți o conexiune foarte bună unul cu celălalt, că vă simțiți în siguranță în cuplu, că vă puteți baza pe partener/ă. Până și cele mai funcționale cupluri au momente de deconectare emoțională din cauza oboselii, a presiunii de a face totul corect. Unele cupluri încep să doarmă separat, pentru că ea se trezește din trei în trei ore, poate mai des, pentru a alăpta/hrăni copilul, iar el trebuie să se odihnească pentru a face față și programului de muncă. Apar presiunile familiei lărgite, toată lumea pare să știe mai bine decât voi ce este bine pentru copilul vostru. Un copil nu supraviețuiește fără grija unui adult și această responsabilitate este, de cele mai multe ori, a mamei. Asta înseamnă mult mai mult timp dedicat lui, nu cuplului, și asta nu are cum să vă apropie mai mult. Distanța emoțională dintre voi, femeie și bărbat, o să crească.

O să rezolve toate problemele noastre

Adevărul dureros este că se întâmplă exact pe dos: apariția copilului nu rezolvă problemele, nu are cum, pentru că nu este el responsabil de procesul nostru de autoreglare emoțională. Ba mai mult, noi trebuie să rezolvăm problemele lui, pentru că noi, adulții, suntem un exemplu pentru copil. Niciun adult n-ar trebui să programeze un copil ca fiind soluția problemelor lui. Este nedrept, nefuncțional, inuman să pui o astfel de responsabilitate pe un copil. Dacă aveți probleme în cuplu, cea mai bună decizie pentru voi nu este un copil, ci lucrul cu voi, terapia, abia apoi copilul, dacă mai există cuplul.

Dacă o să avem un copil, nu o să mă părăsească

Probabil că, în mintea multora dintre voi, a apărut femeia – ea este cea care se folosește de această condiționare. Însă sunt și bărbați care au această credință și care fac tot ce le stă în putere pentru ca partenera lor să rămână însărcinată. Asta se traduce prin a minți, a trăda încrederea celuilalt, a-l face pe partener să nu se mai simtă în siguranță în cuplu.

Știu foarte multe cupluri care au divorțat după apariția unui copil, chiar și cele în care decizia a fost comună. Căsătoria și copilul nu garantează că vom rămâne împreună. Este o credință irațională: un cuplu se construiește și se menține în timp prin implicarea constantă a partenerilor, prin timp și energie alocate pentru relație.

Toată viața mea capătă sens, îmi găsesc împlinirea prin copil

Îmi amintesc de cineva care m-a întrebat: care este rolul femeii, dacă nu acela de a face copii? Ce lași tu în urma ta, dacă nu ai copii? Unii oameni decid să aibă copii, alții decid că le este mai bine fără. Am observat părinți care se identifică cu copiii lor și trăiesc prin ei. Să nu uităm: copilul are viața lui! Nu este proprietatea părinților, ei îl aduc pe lume și fac tot ce pot pentru a-i oferi un mediu propice pentru ca el să se dezvolte așa cum simte, dar are dreptul la propria definiție a fericirii. 


Povești care vă inspiră, care vă vor emoționa și care, în același timp, vă vor ajuta să rămâneți sănătoși emoțional și fizic.

→ Săptămânal la tine în inbox.


Plasturii proiectați pe copil nu vindecă rănile părintelui

Din proprie experiență, am constatat tendința părinților de a pune plasturi metaforici pe rănile proprii, proiectate asupra copilului. Dacă teama mea este cea de abandon, îmi protejez copilul de abandon și respingere fără să observ că, de fapt, îmi bandajez propriile temeri. Vindecarea părintelui vine altfel: din dorința de a fi un părinte bun, echilibrat, împăcat cu sine. Procesul e anevoios, însă terapeutic și eliberator. Ia timp, cere efort, onestitate, muncă cu sine și poate să înceapă cu mult înainte de venirea copilului pe lume. De altminteri, este și punctul de pornire cel mai sănătos în orice relație. Să faci pace cu tine te lasă să faci pace cu cel de lângă tine și să pornești la drum cu un bagaj mai ușor.

Alina Mihaela Boroș este psihoterapeut cu formare în psihoterapie cognitiv comportamentală și hipnoterapie, terapie scurtă strategică, terapie centrată pe scheme cognitive și terapie centrată pe emoții. Alina a știut că vrea să devină psiholog de când a avut prima oră de psihologie. A fost și este motivată de curiozitatea de a afla cum funcționează mintea, de ce se află în spatele alegerilor pe care le facem. Crede că putem învăța să fim diferiți, să fim mai conștienți, mai prezenți în viața noastră, fără a mai trăi pe pilot automat, guvernați de durerea experiențelor mai puțin plăcute din trecutul nostru. Mai multe detalii despre activitatea sa găsiți aici: https://www.facebook.com/psihoterapeutAlinaMihaelaBoros/

Citește și:

De ce somnul în doi poate fi problematic

Ce efecte are divorțul asupra copiilor

S-ar putea să-ți placă și…

Foto: Sabina Ghiormescu
OAMENI THRIVE//

Gáspár György: ”Cred în iubire și în vindecare”

SELF-IMPROVEMENT//

Cele 7 vârste ale iubirii la copii

SELF-IMPROVEMENT//

Cum rămâne cu sănătatea emoțională a părinților?

Thrive Global
Curajul este ca un mușchi. Și știu din proprie experiență că pe măsură ce îl exersezi devine din ce în ce mai ușor să nu te lași copleșit de temeri.

- Arianna Huffington

Folosim cookie-uri pentru a-ți oferi o experiență plăcută. Pentru a continua navigarea pe site trebuie să fii de acord cu uzul lor. Mai multe informații despre modul în care folosim cookie-uri poți afla citind politica noastră de confidențialitate.